Dimitrie Anghel - Lui Octavian Goga

Dimitrie Anghel - Lui Octavian Goga

de Octavian Goga



Am fost o grămadă pornită sub același steag. Am schimbat de steaguri și ne-am răzlețit. Īn taberi ne-am strīns din nou, baricade de hīrtie am īnălțat și am schimbat de taberi, precum am schimbat și de baricade. Dușmanii de ieri am redevenit prieteni. Prietenii de ieri suntem astăzi dușmani. Stropul de venin căutat cu īndīrjire pentru a fi picurat īn rana pe care i-o cunoșteai potrivnicului lacrimă de īnduioșare s-a prefăcut și spinul ce-l țineai la īndemīnă, īn prinos de floare și īn vorbe de părere de rău.

Grămada s-a răzlețit, fiecare căutīndu-și drumul. Cel ce-a slujit un steag a căutat să-și arboreze culorile lui proprii și să și-l apere singur. Bunul și răul din fiecare a căutat să se cearnă și sita fiecăruia a prins să īmprăștie pentru el lamura sufletului lui, roditoare plăpīndă, īn care avea să īnflorească propria lui floare.

Īn paginile multe ce le-a scris fiecare și le-a īmprăștiat la cele patru vīnturi e viața noastră, cu toate patimile ei, cu toate efemerele iubiri și trecătoarea ură ce poți s-o resimți īn momentele turburi, cīnd judecata nu e stăpīnă pe porniri...

O fatalitate schimbă și preface ordinea lucrurilor, și oricīt ai spune tu și te-ai apăra, prietenul meu, nu vei putea face un pas ce nu e hotărīt dinainte de alte voinți și de alte puteri oarbe de cari nu ne putem da seama, dar pe care simțurile mele le presimt.

Tu ai entuziasmul luptelor imediate, simți īncă īn vălmășagul īn care te zbați īmbătarea sīngelui care fierbe, crezi īn curentele ce le vei putea porni și zăgăzui īncotro energia ta primordială vrea să le mīie, crezi și nu simți rănile multe care te sīngeră, precum nu simte īn focul luptei soldatul glonțul care l-a lovit și merge spre moarte drept, rigid și iluminat, cu picioarele țapene īnfipte īn scări, spre moartea care-și ține deschisă (sic) giulgiul funerar la o cotitură de cărare sau la o margine de șanț.

Tu vrei să lupți și nu vrei să īnțelegi că ești un visător, tu vrei să biruiești și nu-ți dai seama că nu-i același lucru să-ncaleci un Ducipal sau să cavalcadezi pe un Pegas.

La ce bun să mergi īnarmat pīnă īn dinți, tare de convingerea ta, īncrezător īn aureola pe care o porți, bizuit pe zalele pe care ți le-a hărăzit cinstea, cīnd tu uiți că ești un visător și că cvadrupedul pe care te-ai aruncat are și din sīngele celui dintīi și din al celui de-al doilea, că dacă o parte din el īși umflă nările īn vīnt cīnd simte praful de pușcă, ori nechează cīnd aude glasul strident al trīmbiței, avīnd și din sīngele celuilalt, se va opri visător și va ezita să pască o floare ce poartă culorile curcubeului pe ea și pe care īntīmplarea a odrăslit-o īn imensul și monotonul lan al ierburilor, unde fiecare fir e la fel.

Tu uiți că īn timp ce Pegasul tău īși va strīnge aripile și va sta minunat īn fața unei flori, cei ce te pīndesc vor putea să-și arunce săgețile și să caute să te doboare. Oprit īn fața unui izvor, īn care cerul se resfrīnge, atras de o mireasmă ce călătorește dincolo de anotimpul care a dezlănțuit-o, chemat spre miragiurile pe cari le zugrăvește uneori soarele īn zări, tu nu-ți dai seama că cvadrupedul tău trebuie să fie un Ducipal, și nu un Pegas, tu nu pricepi că īn multe priveliști pe care spiritul ciudat al naturei, ori practicul spirit al oamenilor le seamănă, a pus și siluete de mori cu brațele īntinse pe coline și că Ducipal și Pegas poate deveni o simplă Rosinantă īn fața acelui aspect neașteptat.

La ce bun sulița ori tolba de săgeți, cīnd Orfeu a purtat o harfă și a știut să īnduioșeze multele bestii, de ce uiți tu că puterea cīntecului e suverană și că dacă stīncile, florile și bestiile rămīneau fermecate la vibrarea orficelor strune, cei ce te īnconjoară n-ar putea rămīne și ei.

De ce nu īnțelegi că atunci cīnd vei fi sătul de murdăriile ce caută să le arunce fiecare asupra ta, de multe vorbe goale care se ridică īn aer și se sparg ca niște bășici de săpun, de toată grămada ce te īnconjoară și cu care n-ai nimic de comun decīt lutul, te vei simți singur precum ne simțim fiecare dintre noi astăzi, ce ne-am grupat odinioară, și te va prinde un dor neīnchipuit de tine și de muza ta, pe care vei porni s-o cauți pe un alt tărīm, ca Orfeu pe Euridice.

Singuri rămīnem pretutindeni, prieteni buni, noi visătorii, singuri suntem pe pămīnt și īn cer, pentru că sufletul nostru e altfel alcătuit și mulțimea nu ne este prielnică.

Menadele te așteaptă, și crede că, orice vei face, un destin fatidic ne cīrmuiește ; și dacă va fi să fii odată sfīrșit de bestii, lira ta singură va mai pluti și va mai vibra ca lira miticului Orfeu pe valurile Hebrului.

Baricadele de hīrtie se vor dărăma cu tine și singur cu steagul tău vei merge, sătul de taberi, să-l īmplīnți la urma urmei īn inima ta, singura redută sfīntă și demnă de apărat.

Frumos e idealul tău, și eu cred īn el, dar harfa e de ajuns și singurătatea - prielnică. Dușmanii de ieri pot să-ți redevie prieteni, precum prietenii de ieri pot să-ți devie mai tīrziu dușmani ; stropul de venin pe care l-ai căutat cu īndīrjire ca să-l picuri īn rana potrivnicului lacrimă de īnduioșare se poate preface ; spinul ce-l țineai la īndemīnă - īn prinos de floare și īn vorbe de părere de rău ; și cīnd toate aceste se pot īntīmpla, de ce nu ți-aș scrie aceste rīnduri și de ce nu le-ai citi tu cu īnduioșare cīnd īti vin de la un prieten ?...


1912




Dimitrie Anghel - Lui Octavian Goga


Aceasta pagina a fost accesata de 433 ori.

{literal} {/literal}