Spiritualitatea romaneasca - eseu
de Octavian Goga
Un trup imens, avand Carpatii coloana vertebrala si respirand la Marea Neagra, spre care se indruma fluviile toate ce strabat ambele flancuri, Romania ne arata o varietate de peisaj de-o bogatie cu totul particulara. Muntii, cu masivele impadurite si cu crestele de piatra vinetie, fara a avea inaltimea Alpilor, sunt de o severa maretie in aspectul lor. Fie in Bucovina, fie in Fagaras, pe fruntea Ceahlaului sau pe coamele de stanca ale Bucegilor, ca si in alte colturi de tara, acesti munti exprima salbatacia tragica a naturii, cu o vigoare neobisnuita, reamintind lantul prapastios deasupra fiordurilor norvegiene. Padurile care imbraca coastele piezise cu adancimile lor umede, neatinse de secure, desisurile de brazi rasturnati de trasnet, izvoarele care tasnesc de sub lespezile de piatra, toate aceste privelisti iti dau un sentiment de intimitate ancestrala a naturii, pe care Occidentul, intretaiat pretutindeni de urmele omulu, nu-l mai incearca de sute de ani. Acestei salbaticii de codru se atribuie si fauna Carpatilor, unde ursii, mistretii, lupii, caprele negre si cerbii roiesc prin cranguri si poiene, facand din Romania, in materie cinegetica, o tara unica pe Continent.
Coborand insa pe crestele muntilor spre poale, trecand peste valul rostogolit al acestor temelii de granit, care inchid in fibrele lor subterane aur, sare, carbuni, fier, o formidabila revarsare de bogatii minerale, peisajul se moaie, preschimbandu-se in coline ondulate, prelinse in departari cu o nuantare infinita de colori, de la verdele intunecat al padurilor de stejar pana la galbenul mat al miristilor arse. E o tara extraordinar de manoasa, care se inchide sub ochii nostri, cu o vegetattie luxurianta, risipita pe o stralucitoare imbinare de campii si ape, -desigur cel mai binecuvantat sol al Europei. La radacina muntilor, pe ambele versante, ca de niste misterioase si uriase uzine ale unor titani zavorati in rarunchii pamantului, clocotesc rauri de foc cu mugetul infricosat al zvarcolelilor vulcanice. Deoparte, in Ardeal, e gazul metan, care, pe o retea de sute de kilometri razbate din adancuri ca o mare de lava aprinsa, facand sa spintece vazduhul cate un stalp de flacaar - de alta parte sunt zacamintele de petrol din Valea Prahovei care in mii de sonde varsa zilnic acest fluid fierbinte al unei conformatii geologice fara pereche pe Continent. De amandoua partile, mergand inainte, se desface in fata privitorului campia vasta, limpede si generoasa, ca o carte deschisa. De pe inaltimile Postavarului, deauspra Brasovului, se vede Tara Barsei, tesatura admirabila de cultura agricola a vechilor colonisti sasi, aducand aminte de figurile geometrice din broderiile lor. Spre nord, in continuare, ca o nesfarsita trena de smarald, taiata de o fasie de argint, se iveste campia Muresului. Inapoi, iesind din defileul Prahovei, plaiul muntenesc, covor multicolor asternut spre infinit, rasare dintr-o data, uimindu0te cu tasnirea de energie a lutului negru, napadit de verdeata. Cu cat te duci mai departe de malul Argesului sau Ialomitei, cu atat orizontul se desface, conturele se pierd si ochii ratacesc in gol fara un punct de sprijin. Te gasesti in fata Baraganului, cu huma grasa care, ca si brazda campului din Banat, inseamna insasi abundenta fara masura si fara hotar. In zilele de vara, lanurile aurii de grau se indoaie sub razele de soare: porumbul isi falfaie frunzele metalice ca o padure de sabii sclipitoare, rapita galbena isi imprastie aroma adormitoare, din toate unghiurile palpita parca viata cu o seva neastamparata care fecundeaza la orice atingere. Cirezi de vite poposesc pe aceste livezi lenese, cai salbatici zburda in fata fantanii cu cumpana, carduri de dropii greoaie se starnesc de prin ascunzisuri si fug batucind tarina. Ceasuri, zile intregi poti rataci sub adierea aceluiasi vant cald in care, ca un fuior argintat, stralucesc in zare fire de funigei. Din cand in cand ziduri si turnuri de cetati calatoare isi plimba mirajul lor si dispar, imagini jucause din fata morgana care mangaie des singuratatile campiilor noastre.Intr-o asemenea ratacire, ca o surpriza neasteptata, gasesti in fata ta Dunarea, care incolacindu-si pe tacute spinarea cu luciri de otel, imbratiseaza intreaga intindere a Valahiei. Intrand in tara, Dunarea strabate Portile de Fier cu tulburari de ape rebele, care se lovesc de bolovani si de stanci; cu cat inainteaza in drum, culegand raurile si povestile noastre, isi incetineaza mersul, devine molatica si ganditoare, isi largeste alvia si tot mai domolse apropie de Mare. Inainte de a muri, isi desface bratele si miraculoasa Delta se naste astfel din aceasta uriasa gesticulare, jungla plina de culoare si de mister, ca un basm oriental. Daca n-ar avea alta minune decat Delta Dunarii si atunc ar putea revendica Romania de la toti indragostitii de natura un pelerinaj care sa le dezvaluie farmece necunoscute inca. Aceasta imparatie de apa, unde se oglindesc insule plutitoare de stufisuri de trestie si flori de nufar, nemarginit Eldorado al pestilor, peste care se rotesc in zboruri capricioase popoare de gaste salbatice, cocostarci, pelicani si egrete, e un colt ciudat si exotic, ceva din aspectul vrajitului Gange, care a facut popas in mijlocul civilizatiei noastre. Asa moare Dunarea pierzandu-se in Marea Neagra: curgeri linistite de unde carunte. Din departare se ridica faldurile albastre ale Pontului Euxin, violente in neastamparul lor fara odihna. Intalnirea celor doua continente e prinsa parca in acest strigat din adancuri.
Pe acest pamant s-a depanat viata noastra, veac cu veac, sub aspre lovituri ale sortii.
In rastimp de doua milenii, in care s-a plamadit romanismul, sufletul lui, ca un vast rezervoriu, a strans in el amintiri si sperante, bucurii si plangeri, toti fiorii de care a tresarit in cursul vremilor. Cine ar putea sa despice aceasta comoara de simtire si sa aleaga din ce anume taina deriva gama multipla prin care se exprima sfecificul nostru traditional? In lumea materiala insa se vad urmele trecutului ca niste sarcofage ale unei epoci apuse. Contactul cu popoare care s-au stins, inrudirea cu culturi ingropatem se poate descifra din atatea pietre care vorbesc limpede pe teritoriul nostru, Iata, in Hunedoara, bunaoara, zidurile cetatii Sarmizegetusa, care lamuresc in mod evident proportiile puterii alcatuitoare de stat a dacilor si temelia bine inchegata a batranului rege Burebista. Daca ar fi existat o savanta alchimie a sangelui, care sa analizeze provenienta minunatului lichid, globula cu globula, sunt convins ca multe ar afirma coborarea noastra din acesti vlajgani cu pieptul gol, care au muscat cu dintii in pamantul lui Decebal. Cat despre resturile domniei romane, ele apar pretutindeni, ca niste certificate ale unui vast sitem militar si administrativ cu care Roma impanzise provincia cucerita. Oasele stramosilor nostri sunt amestecate in toate colturile cu osemintele civilizatiei latine. La Turnu-Severin se vede inca pe malul nostru zidul podului lui Apolodor, peste care Traian, la 101 al erei noastre, a trecut ca sa implante dincolo de apa stralucirea vulturilor romani. Deasupra Dunarii se ridica ruinele castrelor care deslusesc in toate amanuntele indeletnicirile legionarilor concentrati aici ex toto orbe terrarum. Sunt intacte inca altarele zeilor, si iarba creste blanda imprejurul marmurii a carei inscriptie inseamna moartea unui centurion sau plange durerea celor doi copii dupa mama lor. In Dobrogea, la Valul lui Traian, la Alba-Iulia, in Transilvania, la Deva, unde cultul lui Mithras ne-a lasat o intreaga hecatomba de piatra, in toate partile ca niste diplome de nobleta pecetile acestei stapaniri ies la iveala. Mai mult: ramificarea intinsa a oranduirii de stat s-a cladit pe urmele acestor doua veacuri de activitate intensa, diriguita de pe malurile Tibrului. Drumurile de capetenie sunt arterele comunicatiei fixate de inginerii de acum o mie opt sute de ani, minele noastre de aur sau salinele exploatate de ei iti dau impresia ca au fost parasite numai de ieri-alaltaieri si ca in curand se vor intoarce iarasi. Cine atinge in treacat macar cu privirile acest urias tintirim de energie risipita aici, isi poate da seama cate din impulsurile si patimile acestor mandri carmuitori de tara dorm inchise la sufletul nostru, ca cenusa unor urne funerare.
Fireste ca si monumentele istorice medievale, din epocile mai recente, se gasesc in numar respectabil semanate in tara.
Astfel sunt fortaretele zidite intre veacurile XIV si XV de catre Domnii Moldovei. Reoglindind conceptia arhitecturala italiana, acese asezari ale apararii noastre sunt opera mesterilor genovezi coborati aici de pe corabiile iuti ale vestitei republici, care avea debuscuri comerciale pana in punctele departate ale Marii Negre.
In Ardeal, incepand cu secolul XIII, stilul gotic a injghebat lucrari considerabile, care au ramas pana azi ca niste pioni avansati ai Apusului pe pamantul romanesc. Intariturile de la Feldioara, Prejmer sau Harman croite de calugarii ioaniti sau templieri, s-au pastrat intacte, marturii venerabile ale crestinatatii primejduite. Sasii cu deosebire au instapanit in orasele lor, pe o scara intinsa, toate nuantele goticului, de la umerii greoi ai bastioanelor masive pana in linia indrazneata a turnurilor de biserici. Tot astfel castelul Bran, cu cei vreo sapte sute de ani ai lui, pare un cuib de ritteri hrapareti, smuls dintr-o culme de pe malurile Rinului si printr-o minune catarat pe stancile Carpatilor nostri.
Si-au sculptat atatia in piatra visul lor de stapanire a acestui pamant, din care intr-o clipa tasnind seva autohtona, s-a revarsat pe tot intinsul ca o mare cotropitoare. Eternul cantec al tuturor acumularilor de forta in natura.
Sub negura vremilor romanismul s-a pitit in scorburile din munti. Ca raurile, care in drumul lor isi fac albie subterana, si la o departare rasar din nou, asa ne-am retras din fata istoriei, ca peste cateva veacuri, cu o pornire impetuoasa, sa cerem cuvant. In aceasta tacere s-a elaborat un suflet si o constiinta.
Sub crestele brazilor sau pe iarba inrourata din poieni, in mijlocul turmelor de oi, stranepotii vechiului amalgam traco-romanic si-au depanat traiul lor. Pusi in contact direct cu toate tainele firii, ei si-au instrunat o impresionabilitate delicata si o viata interioara plina de intrebari; mostenirile vechi, imbinate cu panteismul roman, preceptele crestine, bordate pe fondul de lumina al paganismului de demult, zvonul codrilor si traznetele cazute pe piscuri, sopotul de izvoare si cantecul de greieri, toate aceste coarde dintr-o claviatura larga, fara inceput si fara sfarsit, au ascutit simturile si au adancit rezonanta lor launtrica.
In aceasta viata primitiva, patriarhala, valorile estetice s-au fixat cu preciziune, o armonie de culori a povatuit ochiul si mainile. Cine va cauta sa examineze cu competenta imensul tezaur al etnografiei romanesti, va constata neasemanata noastra superioritate fata de manifestarile similare ale altor popoare. Variatia porturilor de la regiune la regiune, adesea de la sat la sat, inventia si finetea acestor poeme cusute pe panza de in, gustul discret in tonuri si in motivele aplicate, toate dau o ampla simfonie vizuala, care nu se poate compara decat cu comoara folclorului literar si muzical, risipita in umbra satelor.
Un strain nu poate banui aceasta cascada de senzatii, care nu va avea niciodata putinta de a cobori pe hartie. Ca s-o verifice, va trebui sa se duca el insusi acolo, pe muchia unui deal, la poalele muntelui, intr-o duminica de vara, sa vada fetele la hora, sa desprinda din mladierile lor ritmul antic al miscarilor lor incremenite in desemnul vaselor grecesti, sa se uite in treacat la crestaturile unei maciuci de cioban de la Rucar sau sa ramana uimit de splendida eleganta a scoartelor oltenesti.
Un simt al formei si al proportiilor, impecabil, e salasluit aici, la tara si se furiseaza in toate creatiunile populare mari si mici, de la portile sculptate in lemn de stejar ale Gorjului pana la ultimul ciob care astampara setea unui calator.
Ce anume influente ancestrale au hranit particularismul acestei flore artistice din Carpati se va sabili, poate, de catre invatatii care, admirand vitrinele din Muzeul Britanic de la Londra, vor descoperi cu mirare frapante asemanari ale unor cusaturi din Egipt sau din Irak, cu unele produse ale etnografiei romanesti.
Pentru noi, din ele respira eternitatea.
Exista insa o civilizatie stralucita, ale carei forme si principii s-au repercutat pe solul nostru, au prins radacii aici si, incetatenindu-se au primit o semnificatie noua, gasindu-si a doua patrie. E o prelungire postuma a Bizantului. Legati bisericeste de Rasarit, am transplantat la noi, odata cu dogmele si ritul ortodoxiei, o conceptie de viata, cu toate consecintele ei. Acest import spiritual, facandu-si culcus in suflete, si-a atras botezul mostenirilor locale.
Arhitectura si pictura stilului bizantin, in penetratia lor spre nord, s-au oprit si la noi, si la adapostul asezamintelor ecleziastice, s-au nascut nepieritoare opere de arta.
Dupa caderea Constantinopolului, exodul unui complex patrimoniu s-a stramutat in cele doua principate dunarene. Au venit printi din vechile familii imperiale, calugari asceti, zugravi de iconostase si retori elenisti cu dialectica subtire. S-a suprapus o intreaga patura de elita sociala pe culcusul Moldo-Vlahiei. Acesti nou-veniti au dat domnite la cultura voievozilor, au dat sefi bisericesti si mari intriganti politici, au adus lumina si noroi, care, framantandu-se cu duhul bastinas, au facut sa pulseze un emporiu proaspat de civilizatie.
Neobizantinismul romanesc, cu manifestatie artistica, este o continuare complicata si adaptata a conceptiei initiale. Atat in arhitectura si pictura, cat si in sculptura ornamentala, creatiunile noastre duc mai departe si cizeleaza preceptele de baza ale stilului. Nota locala, insa, se exprima distonant la tot pasul. Cine ar putea spune ca frescele de la Biserica domneasca din Curtea de Arges nu realizeaza principiile generale in care se incadreaza mozaicurile de la Ravenna sau stralucirea grea a Pantocratului in Domul din Monreale; dar cine nu-si da seama ca din retina noastra s-au prins pe paleta tonuri mai blande si mai moi, severitatea ascetica a fost inlocuita cu o blandete umanizata si, monumentalitatea proportiilor gigantice a fost de-a dreptul sacrificata?
Romania se mandreste pe drept cuvant cu bisericile si manastirile ei. Se gasesc pretutindeni, dupa coline verzi sau dupa piepturi de padure, aceste monumente, care vorbesc de continuitatea nestirbita a unei doctrine religioase-culturale si de exceptionalele aptitudini ale unui popor incercat de groaznice mizerii.
Cinci sute de ani vorbesc de pe zidurile lor. O respectabila vetustate culturala se afirma aici, in pragul Orientului. In aceasta vreme, multe au fost rase de fanatismul islamului sau deteriorate in volbura navalirilor turcesti.
Sfintii zugraviti a manastirea Cozia, unde doarme mama lui Mihai Viteazul, pastrati si astazi cu ochii scosi de lancile spahiilor, sunt o impresionanta simbolica a straduintelor noastre.
Romania de azi, in plenitudinea drepturilor ei consfintite, isi traieste prima perioada istorica. Ca dezrobite de un zagaz unde intelenisera de mult, puteri nebanuite izbucnesc din adancime si cer cuvant.
E o viata tumultoasa, plina de zgomot si de culoare, e nevroza unui trup care-si trosneste incheieturile intepenite de veacuri, se freaca la ochi dibuind si se scutura de praful care l-a napadit pe drum. Sunt ezitari, desigur, semne de intrebare, strigoi ai zidurilor daramate, planuri pripite si sunt descarcari de energie, care uneori se rostogolesc in gol.
Nu-i nimic! Asteptati putin!
Luptatorul din arena are picioare bine infipte in pamant si ochii atintiti spre cer!
El a venit tarziu, abia acum incepe sa-si spuna cuvantul.
(1933)
Spiritualitatea romaneasca - eseu
Aceasta pagina a fost accesata de 3084 ori.
