Cain
de Octavian Goga
I
in vremi demult s-a asternut sub glie
si trupul tau si mana vinovata,
Dar Cain, tu, pacatuirii tata,
Tot mai rasai si-n vremea mea tarzie.
Azi creste iarba proaspata, curata
Pe groapa ta de vesnica urgie,
Pacatul insa pururi reinvie,
Nu l-a primit tarana-nfiorata...
El s-a-mpartit in largul lumii noastre,
Se zbuciuma neadormit in fire
Pe plaiuri verzi, pe stancile sihastre.
Noi ii simtim ispita-nfrigurata
Nepoti ai tai, partasi in mostenire.
Purtam in suflet zestrea blestemata!
II
Simteam de mult suflarea de otrava
Cum doarme-n pieptul fratilor de-o mama,
Cum din cetati cu turnul de arama
Purcede-n lunci si-n crestet de dumbrava.
Vedeam cum duhul negru se destrama,
Ma ineca funinginea grozava
si desluseam clocotitoarea lava
Cum se-nfiripa nebabgata-n seama.
Tu, frate rau, cu inima flamanda!
Cand Aveli mii cersetoreau iertare,
Nu te-ai oprit in drumul de osanda!
Pacatul tau si-a intetit avantul
si n-a avut nici mila, nici mustrare,
Cand otraveai in urma ta pamantul!
III
Azi s-a aprins oceanul tau de ura,
Azi limbi de foc despica aurora
Pierzarea astazi isi intinde hora
si despletita urla-n batatura.
S-a inceput razboiul tuturora,
Azi strig-acei ce mii de ani tacura,
Dezlantuita patimii arsura
Azi prapadeste-n trasnete Gomora.
Bieti munti batrani! Voi gemeti azi de jale...
De-atatea ori v-as fi mutat din cale,
Voi, stavila atator visuri moarte!
V-as pravali azi munte peste munte,
intre pamant si cer v-as face punte,
Sa n-aud plansul fratilor departe!
Cain
Aceasta pagina a fost accesata de 1970 ori.
