Carmen

Carmen

de Octavian Goga

Mireasa mea alba, cu chipul balai,
Asculta a noptii povata,
Minuni spune glia-n povestile ei
Si tainele vietii ne-nvata.
Nu simti tu fiorul ce-n tremur prelung
Tresare-n adincuri de ape,
Rasufletul verii cum vine si-n drum
Purcede vieti sa dezgroape?

E dragostea mare - ascunsa pornire
Ce sinul pamintului poarta;
E ceasul cind glia in truda ei muta
Invie-si tarina sa moarta;
E clipa cind vechiul prisos de viata
In straturi de flori se aduna,
Cind bobul sfielnic din spice rasare,
Zimbind in poleiul de luna.

Lumina si cintul nuntesc peste fire
In zvon de evlavie sfinta,
Cu brine de aur e bolta incinsa,
Si iarba livezilor cinta.
Azi lunca-i o mindra biserica larga,
Iar plopii strajeri la iruga
Par preoti carunti in odajdii de praznic,
Cu brate naltate spre ruga...

Mireasa mea alba, cu chipul balai,
In fata lor blinda si draga
Smerita sa-si plece genunchii truditi
Si dragostea noastra pribeaga;
Si ceriul si glia ne-asculta pe noi,
Iar marginea zarii albastre
Aprinde-o sfioasa faclie de veghe
Si-n drumul nadejdiilor noastre.

Noi suntem copiii pamantului bun,
Drumeti ai poruncilor firii,
Si-n sufletul nostru-i acelasi indemn
Ce-nvie pe cimp trandafirii.
Stapana e firea ce bolta aprinde
Si seamana flori in dumbrava,
Iar dragostea noastra-i un picur senin
Din vesnicu-i cintec de slava!

Viata romaneasca, Iasi,
6 iunie 1906




Carmen


Aceasta pagina a fost accesata de 1097 ori.
{literal} {/literal}