Clacasii

Clacasii

de Octavian Goga

Era in miezul zilelor de vara,
si soarele, din drumul lui de para,
isi trimitea sagetile aprinse.
Din braul lui, din haina lui senina,
Descopciate tinte de lumina
Cadeau sfarmate-n pulbere de raza
Pe revarsarea tarinei intinse
si ascuteau ucigatoare suliti...

Eu le vedeam insiruirea lunga,
Cum, garbovita,-ncet inainteaza,
Cum, staruind, prin holda-si taie uliti,
Cersitorind cu ochii stinsi o dunga
De nor pribeag in vanatul din zare,
Cand secerea-n trudita ei carare
sir asternea in snopii grei de aur
Prisosul sfant de binecuvantare.
Erau clacasi: ostenii fara nume
Ce duc razboiul mare-al tuturora,
Ei ce se sting in neguri si uitare
si cad si mor de cruda-mpovarare
A tuturor durerilor din lume...

Erau atati in slujba lor de claca
Cei osanditi sa planga si sa taca:
Mosnegi slabiti, ce scris-aveau pe frunte
Zadarnicia pletelor carunte;
Barbati sfarsiti, cu sufletele moarte,
Cu tot amarul unei vieti desarte.
si-n lung sirag, femeile trudite,
Cu ochii stinsi, cu sanul supt de truda,
inaintau in cale, garbovite
De munca lunga, vitrega si cruda.
Cum se tara poporul mut de umbre
Parea o ceata trista de-ngropare,
si arsita cadea ucigatoare
Pe-a secerii sclipire nendurata.

in urma lor, incet, fara zabava,
Ca un blestem din vremuri innoptate,
Ca o pedeaps-a veacuri de pacate,
Venea stapanul gliei odraslite,
Cu zambetul nadejdii implinite,
Cu pasul greu de-atata sanatate.
Obrajii lui se aprindeau in pripa,
si-n ochii lui ardea mania oarba
Cand vreun mosneag sta locului o clipa,
Tremurator, cu maneca sa-si stearga
Sudoarea grea ce-i picura din barba.

si se tara poporul mut de umbre,
Neputincioasa ceata de-ngropare.
Iar cand a fost in ceasul de amiaza,
si le-au adus merindea lor amara,
Din paine de neghina si sacara,
Ei stau sfarsiti, cu ochii dusi departe,
in adancimea zarilor desarte.
Eu le vedeam insiruirea lunga
De mucenici nerasplatiti ai panii,
Cei logoditi de veacuri cu durerea,
si doua lacrimi mi-au curmat vederea,
Cazand incet in bulgarii taranii...

Din ceata lor, grabita, se desprinde,
intreg lasandu-si codrul de merinde,
Cu chipul stins, o umbra de femeie.
Lang-un razor ea sta ingrijorata,
Priveste-n jos si sanul si-l descheie,
Mangaietor s-apleaca sa ridice
Un fat balan, ce, adumbrit de spice,
A adormit pe-un asternut de gluga.
Ea bland ridica-l, stand ingenuncheata,
si-ncet ii da copilului sa suga...

Cutremurat de clipa asta sfanta,
Un gand simteam cum sufletu-mi framanta,
Cum ma supune gandul si ma-ndeamna,
Poruncitor cum drumul mi-l arata:
Ca un proroc, cu fata-mbujorata,
Sa cad la poala mamei din tarana
si, sarutandu-i inasprita mana
si haina ei de sfanta preacurata,
Genunchii mei sa-i plec de inchinare!
si pe copilul ce zambeste-n pace,
infasurat in scutece sarace,
Eu sa-l ridic cu bratele-amandoua
in stralucirea arsitei din slava,
in razele ce cad dogoritoare,
Sa-l infratesc cu vulturul din zare
si sa-l cunun cu doina din dumbrava!

Caci inima purcede sa-mi dezgroape
Comoara ei de doruri nemplinite,
si simt amarul tarinei robite,
si simt rusinea neagra cum ma-neaca,
Simt cum lumina-ncepe sa se faca,
Cum moare bezna vechilor pacate.
si sufletul inviorat imi spune
Ca fatul ast-al patimii amare
si-al dorului ce moare-n asteptare
E solul sfant... infricosatul crainic,
Izbavitor durerilor strabune.

Azi ochii lui ascund in adancime
Mareata taina nepatrunsa mie
A ceasului cel póruncit sa vie,
Sa sfarme jalea din viitorime.
El, cel frumos si frate bun cu glia,
Nou-intrupatul suflet de Mesia,
Va fi judetul ceasului de maine,
Ce-ntr-un zorit aprins de dimineata,
Cu mana lui viteaza, indrazneata,
Zdrobi-va cartea legilor batrane.

El va-ntrupa in strigat de chemare
Cuvantul sfant ce azi adaposteste,
in licariri de tainice altare,
Biserica nadajduirii noastre.
si strigatul inaripat va creste,
Prin plaiuri largi, prin munti purtand cuvantul,
si va trezi din somnul lui pamantul,
si rumeni-va zarile albastre.

Atunci, in ziua mare-a invierii,
Acesti ostasi cu fete ofilite,
Cu zambet mort, cu suflete trudite,
Ca-ntineriti de suflul primaverii
S-or ridica, ei, cari au fost strajerii
Amarului, si-ai mortii, si-ai durerii,
Cu bratul greu de greul rasplatirii.
Toata tarana gliei dezrobite
si muntii toti si-adancurile firii
Vor praznui din pacea lor urnite
infricosata clip-a premenirii,
Cand suflet nou primeste intrupare,
si-n stralucirea razelor de soare
El harazeste vremii-nbatranite:
Vestmantul nou, de noua sarbatoare.

Luceafarul, Budapesta,
1 octombrie 1905





Clacasii


Aceasta pagina a fost accesata de 1475 ori.
{literal} {/literal}