Coboara toamna
de Octavian Goga
Coboara toamna-ncet din slava,
Naframa galbena-i rasare
si peste varfuri de dumbrava
ii flutura departe-n zare.
Atat de jalnic geme vantul,
Cum s-a pornit acum sa zboare,
Pare c-a prins in drum cuvantul
Unei neveste care moare.
Pe urma lui un plans se-mparte
si-n taina codrului strabate,
Ca niste fluturi – soli de moarte –
S-alunga foile uscate.
Lumina soarele si-o frange,
De somn pleoapele i-s grele,
in jur de patul alb isi strange,
Mai des, cernitele perdele.
Din geana lui abia o raza
imi mai aluneca pe frunte
si tremurand imi lumineaza
Argintul firelor carunte...
Coboara toamna
Aceasta pagina a fost accesata de 11523 ori.
