Noapte

Noapte

de Octavian Goga

Nemarginita bolt-a noptii,
Deschide tainica ta carte
si-asculta-mi glasul zbuciumarii
Neputincioase si desarte.
Doar mila ta n-o sa se stinga
Cand doua mani tremuratoare
isi impreuní nevolnicia
in chip de ruga si iertare.

Azi, tintele de nestemate
Culege-le din cingatoare,
Caci ochii stelelor ma mustra,
si plansul stelelor ma doare.
Azi orice picur de lumina
Din fata ta imbujorata
in tintirimul larg al mintii
O cruce proaspata-mi arata.

Le vad sireag... si ma cutremur,
si fiecare clipa-mi pare
O farmitura ce se smulge
Ca dintr-un cantec de pierzare.
Simt mintea dezgropandu-si mortii,
Cazand la fiecare groapa,
si jalea trecerii eterne
Mi-apasa plumbul pe pleoapa.

Cand tu mi-aprinzi in mii de facle
Senina dragostii dovada,
infiorandu-se-n adancuri,
Plang ochii osanditi sa vada.
Aducerea-aminte vine,
si din oglinda-i blestemata
invie rostul celor duse...
Iar eu ascult ce-a fost odata...

O lume-si desfacea-nainte-mi
Comoara tainelor bogata,
Zvacnea eternul ei cutremur
Sub tampla mea infierbantata.
O patima-mi robise ochii
Cu stralucirea ei pagana
si ma smulgea cu brat de vifor
Din valul lumii de tarana.

Simteam fiorii-ndragostirii,
Mareata-mbratisare muta,
Cand in amurg tarziu de vara
Pamant si bolta se saruta.
si-n smaltul pulberii de roua,
Ce stralucea pe camp, marunta
Parea ca firea-i harazeste
Nadejdii mele dar de nunta.

Eu mi-am zidit in nori altarul,
si inima, smerita roaba,
ingenuncheata-n umilire,
Jertfea curata ei podoaba...
Azi nu mai este... si ma doare
Cand vraja razelor senine
Aprinde-o candela de veghe
intr-o biserica-n ruine...

Azi fulgerele mele-s stinse
si moarte-s zambetele toate
si nu va mai rodi nisipul
Din biata mea pustietate.
in lant de neguri si uitare
As vrea amarul meu sa-l ferec...
Nemarginita bolt-a noptii,
imbraca-ti haina de-ntunerec!

Arunca valul tau de umbra
Pe toate farmecele firii
si-ngroapa-n adancimi de ape
Ispitele indragostirii.
Pe scanteierile de roua
si peste campul nins de floare,
O bezna grea, ca giulgiul mortii,
Sa cearna pace-adormitoare.

Cand glasul tineretii moarte
si-al viselor infrigurate,
Ratacitor, fara repaos,
La poarta sufletului bate,
Eu, invalit in intuneric,
Sa-nchid zavorul de la poarta,
si nici o stea sa nu mai vada
Singuratatea mea desarta.

Luceafarul, Budapesta,
15 septembrie 1905





Noapte


Aceasta pagina a fost accesata de 1179 ori.
{literal} {/literal}