Oaspe vechi
de Octavian Goga
Cand zilele-mi mureau in urma, sarace toate deopotriva.
Tu, sfanta, minunata noapte, mi-ai fost de-a pururi milostiva.
Cand te iveai, din pragul boltii, cu alba pulbere de stele,
Durai o punte argintata la ferestruia casei mele.
Tu ma vedeai in brate slabe imbratisand trudita perna,
Cand visuri imi goneau odihna cu-nfrigurarea lor eterna;
Tu ma gaseai uitat si singur si darnica ca totdeauna
intre peretii morti si umezi imi trimiteai, podoaba, luna.
Cum cobora stapana blanda, faclie-n casa sa-mi aprinda,
Se deslusea o lume-ntreaga inchisa-n ciobul de oglinda...
Se-nfiripau lumini si visuri, ca te mirai chilia scunda
Cum poate-atat prisos de vraje in ingustimea ei s-ascunda...
Atunci, in pacea-nfiorata de nazuinte fara nume,
Un copilas cu ochii vineti, senin ca rostul unei glume,
Se furisa incet pe-o raza la patul meu, sa ma alinte
Cu neastamparul albastru din cautatura lui cuminte.
Cu degetele moi si albe pe ochi ma mangaia... pe frunte...
Radea cu glasul lui de clopot cand da de firele carunte...
imi dezgropa povesti uitate, si cu faptura lui sprintara
imi destepta un zvon de frunze, un glas de cantec de la tara.
Venea la mine busuiocul, veneau si flori de sanziene,
De mana ma ducea copilul in tari cu feti si cosanzene...
Cum trece vremea nendurata si pururi cumpana si-o salta...
M-a daruit c-o mana soarta, dar m-a furat cu ceealalta...
Azi incaperea mea e larga, dar noaptea-i muta si saraca,
Stau singur si aud aievea cum toate-n juru-mi prind sa taca.
Nu ma mai stie vechiul oaspe... odata mi-a deschis pe-o clipa...
si nu m-a cunoscut, sarmanul... Cutremurat, s-a dus in pripa...
Pesemne c-a murit acuma, ori ursitoarea nu-l mai lasa...
Copilaria mea senina, tu nu mai vii la mine-n casa...
Viata romaneasca, Iasi,
octombrie 1909
Oaspe vechi
Aceasta pagina a fost accesata de 1789 ori.
