Prapastie

Prapastie

de Octavian Goga

La geam mi se zbatea orasul cu huietul fara popasuri,
Cu vrajba lui, razboiul painii, il desluseam in mii de glasuri,
si chiotul flamand al vietii vuia la geamurile mele...
Eu ascultam pierdut la masa, si toate zvonurile-acele
Smulgeau din inima-mi bolnava siragul slovelor trudite...
si cum pluteam asa-n nestire, deodata,-ncet pe nesimtite,
Nedumerit trecandu-mi pragul, un om s-a strecurat de-afara...
Un biet mosneag cu barba alba, frumos in portul de la tara...
El s-a oprit in prag o clipa... Mi-a zis apoi sfios pe nume,
Cand ochii-ntrebatori, albastri, ma cercetau in fat-anume...
Juca un zambet de lumina pe fruntea lui brazdata-n crete,
si cand m-a cunoscut batranul, ca-ntinerit, mi-a dat binete.
Am ingropat atata vreme de cand eram noi impreuna,
imi invia o lume-ntreaga cu vorba-i limpede si buna,
Atatea farmece uitate zambeau din graiul lui cuminte,
Se farama o jale blanda in tremuratele cuvinte.
si povestea incet mosneagul miscandu-si pletele carunte...
Spunea de-un sat cu case albe, pierdut pe coasta unui munte,
De oamenii uitati acolo, pe care ii paste nenorocul,
Cum li s-a stins nadejdea-n suflet si li s-a stins in vatra focul,
Cum numai maracini pe campuri le-a mai lasat arsura verii,
Cum slujbe dau pe camp plugarii, si cum se vaiera oierii.
Mi-a spus ca-n tintirim, la groapa, doar dansul, biet, de se mai duce,
Ca picaturile de ploaie au sters porecla de pe cruce...
ii tremura incet cuvantul... Simteam sfiala ca-l apasa
Cand m-a privit duios in fata:
                  „Te mai gandesti vreodat-acasa?...”

in ochii-ntrebatori, albastri, priveam eu fulgerul de clipa,
Simteam cum duhul altor vremuri deasupra-mi bate din aripa,
Vedeam cuprinsi de-nfiorare cum stau in fata mea paretii,
Cum mi se deslusesc aievea din neguri tainele vietii...
Supus, imbratisam mosneagul atata de strain in casa,
si chipurile din parete, si lucrurile de pe masa;
si toate cartile pe politi pareau c-asculta si se mira
si ma privesc cutremurate de cate se destainuira.

                       ***

in urma se zbatea orasul cu zvonu-ntrecerilor multe,
Se zbuciumau alaturi plopii de cate le-a fost dat s-asculte.
Atatea jalnice-ntelesuri plangeau in frunza lor bolnava
si, pricepand atatea taine, tanjea livada de otava.
Venea din cer pe camp amurgul... De pe inaltul unui munte
Dura, din umbra si lumina, in drum o minunata punte.
Simteam cum bolta se-nfioara, cum sanu-i urias, tresalta,
Cum tremura infrigurata sfioasa trestie de balta,
si stam inmarmurit, in cale, cu bratele incrucisate.
Nestiutor, priveam departe, si ochii-nchisi pe jumatate
S-au umezit de aratarea acestui asfintit de sara:
...Vedeam pe serpuirea alba in largul drumului de tara
Un om batran ducand povara unei vieti nemangaiete,
si soarele-mpletea cu aur argintul lui curat din plete.
si cum urca incet colina – schimband cu mainile toiagul,
Cu barba alba de zapada – un sfant mi se parea mosneagul...
il desluseam tot mai departe. Simteam, in clipele acele,
Cum orice pas sfarm-o veriga din lanturile mintii mele
si, ca un facator de rele, am tresarit de-nfiorare
Cand mi l-a inghitit amurgul... Un fulger si-a deschis carare,
Cutremurandu-si pieptul subred. Sclipirea lui infricosata
Mi-a luminat abia o clipa, si-am inteles atunci deodata,
Prapastia ce port in mine. Acolo-n piept, incatusate,
Sunt doua suflete dusmane... Straveche, ura lor se zbate,
si mintea s-a trudit zadarnic o viata-ntreaga sa le lege...
Obezile lui ruginite tu mi le-ai sfaramat, mosnege!
Atunci, scapate din robie, s-au ridicat intr-o clipita,
O lupta s-a incins grozava din ura lor neadormita
si le vedeam cum vor cu pumnii sa sparga stramta incapere,
Le auzeam in piept strigarea... Cum glasul lor inchis ma cere:

„Ma du departe, mai departe! La munti cu fruntea de zapada,
Sa sorb din freamatul padurii s-al ierburilor din livada!
Sa ma-nfioare tainic brazii, cand tremura din aripi vantul,
Da-mi largul boltii instelate si fa-ma frate cu pamantul!
Ma du departe, mai departe! in satul semanat sub munte,
La casa cu feresti inguste... la piscurile largi, carunte.
Ma du acolo-n tintirimul unde,-n poleiul alb al lunii,
Sub cruci de lemn slabit de vremuri, isi dorm odihna lor strabunii!”

„Nu simti orasul cum tresare sub turnurile de arama?
N-auzi vartejul lui napraznic... nu-l simti pe nume cum te cheama?
Nu-l vezi in haina lui de flacari cu vesnica neadormire,
Cu zbuciumul atator patimi... atata sete de marire?
Suflarea lui de foc ma arde, iar glasu-i ma opreste-n cale:
in umbra zidurilor negre ai tors tu gandurile tale!...”

Asa se framanta in mine strigarea lor neintrerupta,
Mi-au pustiit intreg avutul cei doi potrivnici prinsi in lupta,
si stam sarac in bezna noptii, cu ochii atintiti in zare,
Cand vantul, demon fara mila, parea ca-mi rade-n alergare:

„impins de visele deserte, zadarnic drumul tau il sui,
Biet calator, in lumea asta, tu nu mai esti al nimanui!”

Luceafarul, Sibiu,
1-15 mai 1908





Prapastie


Aceasta pagina a fost accesata de 1092 ori.
{literal} {/literal}