Rugaciune
de Octavian Goga
Ratacitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stapane,
in fata stralucirii tale.
in drum mi se desfac prapastii,
si-n negura se-mbraca zarea,
Eu in genunchi spre tine caut:
Parinte,-oranduie-mi cararea!
in pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapa,
Cum vor sa-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapa.
Din valul lumii lor ma smulge
si cu povata ta-nteleapta,
in veci spre cei ramasi in urma,
Tu, Doamne, vazul meu indreapta.
Dezleaga mintii mele taina
si legea farmecelor firii,
Sadeste-n bratul meu de-a pururi
Taria urii si-a iubirii.
Da-mi cantecul si da-mi lumina
si zvonul firii-ndragostite,
Da-i raza soarelui de vara
Pleoapei mele ostenite.
Alunga patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frange,
si de durerea altor inimi
invata-ma pe mine-a plange.
Nu rostul meu, de-a pururi prada
Ursitei mastere si rele,
Ci jalea unei lumi, parinte,
Sa planga-n lacrimile mele.
Da-mi tot amarul, toata truda
Atator doruri fara leacuri,
Da-mi viforul in care urla
si gem robiile de veacuri.
De mult gem umilitii-n umbra,
Cu umeri garbovi de povara...
Durerea lor infricosata
in inima tu mi-o coboara.
In suflet seamana-mi furtuna,
Sa-l simt in matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsa
Pe strunele infiorate;
si cum sub bolta lui aprinsa,
in smalt de fulgere albastre,
incheaga-si glasul de arama:
Cantarea patimirii noastre.
Luceafarul, Budapesta,
1 septembrie 1905
Rugaciune
Aceasta pagina a fost accesata de 5075 ori.
