Ideea nationala

Ideea nationala

de Octavian Goga

Conferinta in fata studentilor universitari din Cluj

Si eu am fost in Arcadia, d-lor studenti!...
Tot ce regret, e ca s-a scurs multa vreme de atunci, douazeci de ani, daca nu mai bine, de cand pe malul Dunarii, la Budapesta s-a cheltuit tineretea infrigurata a generatiei mele de universitari ardeleni. Cu cat trec zilele si pun o mai mare distanta intre rosturile de odinioara si cele de astazi, cu atat imi apare mai greu si mai tulbure zbuciumul nostru care a ramas in urma.
Se va gasi desigur cineva odata sa se apropie cu mintea de vremile de ieri si sa reconstruiasca pe seama posteritatii o icoana sufleteasca a carturarului nostru de aici, in ultimele doua decenii care au precedat prabusirea Ungariei istorice. Acest cronicar va avea de zugravit un tablou intuncat si miscator: tacerea noastra dinaintea furtunii. In aceasta perioada, o conceptie de stat nenorocita, purtand in ea germenul mortii, a facut sa ne zbatem sub zvarcolirile ei cele din urma, cele mai indaratnice si mai violente. Din orice latura ar fi sa judecam tendintele de cotropire ale vechiului regim, ele apar odioase si insuportabile. E un aspect posomorat de ansamblu capitolul de strangulare a unui popor. Pagina cea mai trista insa, care ne urmareste si azi ca o boala de adolescenta, e inchisoarea intelectuala in care am trait noi, lupta surda si deznadazduita ce am dat pentru a ne crea un acord intre sufletul mostenit si preceptele civilizatiei care veneau sa ne instraineze...
Alma Mater de la Budapesta...
Sub zidurile ei reci si sure patru ani de zile s-a plimbat revolta mea. Mi-aduc atat de bine aminte de valtoarea noastra de atunci. Trei sute de studenti romani, smulsi din umbra satelor ardelenesti, aruncati prada molohului acolo, in metropola dusmana. E o poveste umila, amara si plina de inteles. Pare ca le vad si azi randurile baietilor care aduceau toata sfiala si cuviinta taraneasca in valmasagul strain. Erau picaturi agitate intr-o mare care avea de gand sa ne anihileze, eram punctele de observatie, posturile de avangarda ale romanismului primejduit in existenta lui. Un angrenaj savant, o vasta surubarie era angajata la distribuirea noastra. Pedagogia opresorului avea la baza de a ne face ienicerii culturii maghiare. Pentru acest scop colaborau toate dimprejur: scoala, mediu, gazeta, fiece respiratie. Era o lupta inegala si neconventionala. Din toate colutirle ne pandea acest dub cotropitor, sub ale carui retele mestesugite trebuia sa ne strecuram noi, trei sute de dezradacinati. Imi apar acum in mod postum crampeie din nemiloasa risipire de energii. Sub cupolele de bronz se misca stangaci si timid firea noastra de la tara, furnicarul ungaro-semit nu ne pastra nici o inrudire, eram calatori speriati, fara nici un razim, pe ulitele lui. Pretutindeni, in salile de curs, in biblioteca, in laboratorii, in foiletoanele ziarelor, la teatru, in glumele noastre cotidiene, molohul se furisa dupa noi sa ne otaveasca cu suflarea lui...
Si cu toate acestea, d-lor, n-am fost invinsi!
Din aceasta incrucisare de forte am iesit deasupra. In camerele prafuite unde se adapostea saracia noastra de bieti bursieri, ca in niste cetati fermecate, nu puteau patrunde zgomotul profan de afara. Acolo ne framantam noi, in lupta grea cu mizeria, in lupta cu problemele complexe ale studiului, in lupta cu sintaxa limbii materne, se calea armura noastra de maine. Ca figura miticului Ianus aveam o fata care privea inainte si alta care se uita inapoi. Inainte era campul intins al civilizatiei, inapoi era casuta noastra din deal, care ne vorbea in noapte. Din acest amestec de senzatii si indemnuri se impletea cantecul ascuns al sufletului, povata noastra de fiecare clipa. Dupa opera de abstractiune, a bancilor universitare asteptau undele moi ale amintirilor rustice, zestrea sfanta a copilariei noastre. Seara, cateodata, cand ne intalneam cincisprezece insi pe muntele Gellert, dincolo de Dunare, la carciuma unui svab, mi-aduc aminte, la picioarele noastre urla babilonul care ne scapa din catusele lui. In odaita unde beam vin acru, cobora Ardealul cu patimile lui aspre, era toata protestarea tarinii de-acasa, erau doruri campenesti prinse in recitativul plangator al doinelor de la plug, printre ele zambea cicalitor o poezie de Cosbuc sau fulgera o strofa de Eminescu, erau snoave de sezatori si tropare bisericesti, era ritmul secular al istoriei noastre pe care o duceam mai departe. O solidaritate de secta ne strangea intr-un manunchi, avem constiinta limpede a unei tovarasii militante. Din aceasta atmosfera se infiripa cultul misterios al caminului stramosesc si se exalta in masura apasarii dusmane. Erau zadarnice toate metodele de desfiintare ale inversunatului pedagog ostil. Ceadeau teorii de seminarii faurite ca sa ne clatine, cadeau neputincioase tentaculele multiple ale asfaltului, cadeau infrante toate ispitele Budapestei. Pe marginea Dunarii ne duceam des in amurguri, dar in vreme ce priveam valurile inspumate ale maretului fluviu, ochii ne calatoreau departe si sub tamplele infierbantate simteam cuim ne zvacnesc razvratirile Oltului... Atunci, in aceasta particulara configuratie de imprejurari, o seama de studenti, tineri si indrazneti ca d-voastra, in ochi cu aceleasi straluciri si in suflet cu acelasi ideal de arta, am injghebat revista "Luceafarul" si ani de-a randul, tin minte, intr-o pivnita dosnica, unde se instalase mica noastra tipografie, ne intruneam permanent cenaclul de conspiratori c prisos de nervi si cu gesturi largi, coborandu-ne pe hartie visu rebel, avansand prin viscolirea noastra subterana, cine stie, un preludiu al dezrobirilor viitoare...
De-atunci, pipaindu-mi constiinta, m-am intrebat de atatea ori: in ce religie ne-am inchinat de ne-am putut pastra sufletele intacte, refractare la toata otrava dimprejur? Cum s-ar putea numi taina noastra, miracolul acestei izolari, instinctul sigur care ne-a smuls totdeauna din ghiarele valului? Este, domnilor, ideea nationala, credinta fanatica in patrimoniul specific al neamului. Din doctrina veacului al nouasprezecelea, introdusa definitiv in toate fibrele continentului, noi ne-am ales cu aceasta mostenire. Am inteles, fragmentar mai intai, limpede mai pe urma, ca in oceanul zbuciumat al omenirii noi suntem o insula cu flora ei deosebita si ca a ingadui sa se distruga aceasta insula, inseamna a tolera un furt in atelierul de evolutie universala. Aceasta convingere, ramasa din parinti, noi am slujit-o fara ezitare, subordonandu-i toate energiile noastre. Cu cat gandurile ni se apropiau mai mult de pragul maturitatii, cu atat ideea ni se parea mai legitima. Literatura si politica in care ne-am framantat noi, s-au infatisat cu aceasta pecete. Calauziti de o suprema utilitate, am creat un catehism al datoriilor noastre, de la care nu ne-am abatut. Ne-am zis: noi suntem precursorii unitatii unui popor, noi trebuie sa ne jertfim pentru coeziunea lui, trebuie sa facem din hecatombele noastre piedestalul gloriilor de maine.
In curand ne-am dat seama ca tot clocotul nostru tineresc nu era decat o particica din functiunea organica a marelui tot. Neamul intreg isi insiruise in linie de bataie puterile lui. Cand, acum douazeci de ani, am trecut pentru intaia oara la Bucuresti, simtind in toata fiinta mea dezlantuindu-se fiorii granitelor, privind imprejur, am priceput ca in proportii marite si acolo se canta acelasi cantec larg, de ale carui carente eram robiti noi in subsolul de la Budapesta. Mi-a fost de ajuns sa ma uit in laturi, sa ma apropii de pulsul vietii literare de atunci, care era mai inrudita cu preocuparile mele, ca sa vad bine ca paralel cu miscarea noastra de la "Luceafarul", din Capitala Romaniei radia acelasi spirit artistic, mie perfect familiar, aceeasi literatura care se adapa din acelasi izvor comun. Scriitorii din generatia mea : Iosif Chendi, Cerna, Sadoveanu instrunau si ei melodia care ne robise pe noi in zbuciumarea fecunda a odaitelor de stundenti de pe malul Dunarii. Tocmai atunci se ridicase Nicolae Iorga sa ordoneze aceste zbucniri spontane de energie, sa desprinda firul rosu al atator manifestari razlete si sa dea in revista "Samanatorul" doctrina unitara. Era, domnilor, ideea nationala, fluidul magnetic al acestei unanime resurectiuni, o literatura care rascolea sufletul poporului romanesc si fixa valorile lui, o volbura pornita din adancimile de jos, nazuind spre culme. Degraba mi s-a lamurit suprafata vasta a noului crez la cunostiinta obsteasca a romanismului, dincolo de frontierele vremelnice, ca un reflex al instinctului popular si ca o rezultanta a  evolutiei de veacuri, se instapanise in toate inimile lozinca unirii. Cu o frenezie nestavilita se rostogolea pretutindeni valul biruitor, noi nu eram decat martorii unui proces istoric, indeplinind porunca fatala a vremilor. Societatea intreaga din Romania veche, lasand la o parte rationamentul politicii curente si calculele diplomatilor, apucase pe acest fagas, de unde nu mai era intoarcere. In toate domeniile vietii publice, in scoala, in armata, in saloane ca si in catune, in mii de glasuri si in diverse frme vorbea sangele romanesc, rostindu-si sentinta lui inapelabila, prinsa atat de sugestiv de graiul inflorit al lui Delavrancea : "Suntem una, un singur trup revarsat de amandoua partile muntilor, Carpatii ne sunt sira spinarii"...
Un scriitor ungur, bun cunoscator al trecutului nostru, d. Iancso Benedek, intr-o carte aparuta de curand, tratand istoria iredentismului romanesc, urmareste, prin lumina evenimentelor aceasta desfasurare seculara, aratand ca de la Mihai Viteazul incoace un impuls constient al tuturor manifestarilor noastre de viata ne-a impus spre unitate politica si ca razboiul recent al dezrobirii nu era decat o veriga dintr-un lant de evolutie. Indureratul autor din vecini are dreptate. Ideea nationala la noi, pornind din constiinta organica a unitatii, pe care au pastrat-o masele anonime totdeauna, s-a desfacut incetul cu incetul, a cucerit toate mintile si a devenit suprema noastra dogma. Razboiul s-a desprins ca un fruct copt din aceasta ideologie a vremii. Acum, ca a trecut ca un vifor groaznic peste capetele noastre, cand stam sa-i dramuim dezlantuirea, intelegem ca el s-a impus cu puterea fatalitatii, ca nu l-a facut nimeni, ca nu e opera chibzuintei unor singuratici, ci descarcarea vulcanica a unei epoci: triumful ideii dupa indelunga acumulare de energie a atator generatii. Razboiul intregirii neamului l-a decretat constiinta tuturora, nu ca o socoteala de castig, ci ca o pornire furtunoasa fara frau, un uragan moral exprimat nimerit in fraza lapidara a raposatului Filipescu : " Sire, ori te incoronezi la Alba-Iulia, ori mori pe Campia Turzii, altcum praf s-alege si de tara si de dinastia ta". Inflacaratul patriot, acest tarziu ecou al boierimii noastre de bastina, a avut viziunea limpede a realitatii: noi trebuia sa mergem la moarte ca la un examen al credintei, nu ca la implinirea unei probleme de ratiune. Asa a fost razboiul nostru, sinteza lui mi-a dat-o un tanar sublocotenent adus de pe campul de lupta impuscat in piept, care cand m-a recunoscut o clipa in delirul lui, mi-a incolacit bratele dupa gat si mi-a murmurat in friguri cuvantul : Alba-Iulia ... Nu fusese niciodata in Ardeal, dar murea pe buze cu parola istoriei noastre de veacuri, un soldat al ideii ...
Domnilor, scriptura s-a implinit, epopeea s-a incheia si o noua raspantie se gaseste in fata noastra. Ideea nationala, reazimul de capetenie al vietii de stat, trebuie adaptata imprejurarilor schimbate.
Poate nu gresesc cand afirm ca dupa jertfa mare, resursele de energie creatoare scazand, mersul ascendent al acestui crez s-a oprit si o linie de oboseala a intervenit in randurile noastre. S-ar parea ca dupa tensiunea transeelor, nervii discordati cer odihna si ca pe urma varsarii de sange, noi ce am castigat in suprafata, am pierdut in adancime. In orice caz, privind in jurul nostru si spunand adevarul intreg, trebuie sa recunoastem ca viata publica in opera ei constructiva nu are nici taria, nici initiativa pe care le cere noua alcatuire de stat, ca fenomene de dezagregare se ivesc in aparatul nostru de putere si ca mai ales resorturile morale ale societatii au pierdut din vigoarea lor. Sunt atatea si atatea semne care legitimeaza cele mai serioase ingrijorari. Poporul romanesc, iesit de sub patru stapaniri deosebite, purtand influentele a patru organizatii de stat disparate si a patru culturi fara puncte de inrudire, sangerand pe atatea fronturi, in prima lui perioada de unire se infatiseaza sleit si fara un relief deosebit in rezistenta lui. Spiritul curent arata semne de slabiciune vadita, este o rasturnare a valorilor care ne-a dat criza principiului de autoritate atat de necesara intr-o munca de consolidare, este o ezitare si balansare permanenta in constiinte, din care a rezultat o criza a partidelor politice si, ca o consecinta a acestor neajunsuri, o reala criza a parlamentarismului namolit in inactiune si retorica stearpa. Patura conducatoare ce ar trebui acum, cand se face tara sub ochii nostri, sa-si dea toata masura ei, e navalita de un pozitivism cras, care-i neutralizeaza pornirile colective. Dam impresia ca suntem un trup desirat si bolnav si pe trupurile bolnave, d-voastra stiti foarte bine, asa a fost totdeauna: se ivesc de obicei parazitii. Uitati-va imprejur, din toate partile globului calatori dupa noroc, ca intr-o noua Californie, descind pe acest pamant binecuvantat, cu care nu au nimic comun decat exploatarea lor. Din toate partile granitelor ne sunt invadate de musafiri cu privirea scrutatoare, semanatori de coruptie si de blesteme, facin sa creasca spuma incerta a oraselor si trezind o dara de penibila descurajare in sufletul neprihanit al taranilor nostri. Acest val de strainism creste necontenit ca o coloana de cuceritori, ivindu-se pretutindeni si lasand in urma o filosofie amara, convingerea lor cea mai ferma ca noua de aceea ne-a fost dat sa iesim din robia egipteana, ca sa intre ei in Canaan...
Astfel stand lucrurile, un sentiment unanim de protestare misca toate firile alese si le strange laolalta. Ne intrebam cu groaza: acesta e epilogul epopeii, darul postum al destinului dupa atatea gramezi de oase ingropate pe toate campurile de bataie? Un elementar instinctiv de conservare tresare in noi, o agitatie surda se simte printre randuri si se propaga din om in om. Lumea isi zice cu neliniste: sa ne smulgem din marasm, sa alungam zarafii din templu, sa spalam din nou altarele noastre! Romania unita ne-a dat o conceptie nationala eroica; ei bine, tot numai aceasta conceptie de eroism intrasigent ne-o poate pastra, s-o reintronam deci in constiinta publica si sa tragem toate invatamintele ei! Asa judeca toti acei oameni in a caror minte se pastreaza netulburata continuitatea de gandire, inlantuirea programatica cu trecutul.
Cine ar trebui sa ia asupra-si aceasta opera de pedagogie a multimii, infuziunea zilnica de credinta si sugestii coordonate metodic in vederea egoismului sacru al acestui popor?
Sarcina ar fi sa revie presei, care e pretutindeni cel mai viu laboratoriu al constiintei obstesti. Imi veti da voie sa starui si de astadata si sa repet si cu aceasta ocazie, apasand cuvantul, toate constatarile ce-am facut asupra unui trist capitol al zilelor noastre.
Domnilor, la noi, ca si in alte parti, presa din vremuri vechi a fost o tribuna consacrata de indrumare a opiniei publice. In gazetele noastre s-a pulverizat zilnic tot ce am crezut, tot ce am nadajduit in ziua de maine. Ziarele reprezinta nervii impresionabili ai unui popor in fluctuatiunea lui cotidiana si un organ de publicitate e o bucatura de toate zilele care se serveste societatii. Aceste adevaruri au fost intelese totdeauna si de aceia cei mai buni, temperamentele de apostoli, au coborat odinioara la noi in gazetarie si au scris cu sangele lor pagini nemuritoare. Sa va vorbesc de activitatea ziaristica a lui C.A.Rosetti, de impletiturile de fulgere ale lui Eminescu sau de articolele de-o jumatate de veac ale lui George Baritiu aici, in Ardeal? Stiti foarte bine cu totii ca istoria noastra politica se confunda cu istoria presei romanesti si ca ideea nationala si-a propagat evanghelia ei prin aceste tipare indispensabile.
De-o suta de ani respiram prin presa, gazetele sunt plamanii neamului.
Perioada de dupa razboi, cu lancezeala ei ne-a impins intr-o teribila maladie, ni s-au imbolnavit plamanii, domnilor, atacati in mod intempestiv de miasme parazitare. Nimic nu poate invedera mai evident criza sufleteasca in cafre ne gasim, ca faptul ca secretul tiparului l-am pierdut din mana, a iesit din familie si-a intrat in posesia altora. Dupa pleiada marilor gazetari, care prezentau o garantie intelectuala si morala pe seama publicului, negustorii analfabeti au acaparat ziarele si au preschimbat aportolia in tabara. Un spiritnou s-a salasluit deodata cu ei in ziaristica tarii. Este mai intai o absoluta atrofiere a sentimentului national. Adevarurile organice ale sufletului romanesc, pe care noi le-am auncat de-a pururi in cumpana istoriei, ei nu le pricep si nu le propaga. Este, al doilea, o metodica indrumare a spiritului public spre o albie internationala, un cinism necunoscut in analele noastre, o tendinta de-a diminua prestigiul credintelor din strabuni, o nesocotire a valorilor de la inaltimea tronului regal pana jos. Scrisul lor lasa impresia ca suntem o societate pripita, fara radacini, oameni ai clipei, fara morminte, un fel de targ slobod in care toate sunt de vanzare. Adaugati la aceasta nota antiintelectuala, brutala inconstienta cu care se trateaza toate problemele curente...
La lumina acestor dureroase constatari, intreb : este o asemenea presa un organ al consolidarii noastre de stat? Este, pentru raporturile noastre externe, o oglinda reala a situatiei si pentru viata noastra de interior un stimulent necesar?
Doua exemple, domnilor, ca sa vedem unde suntem!
Cateva luni in urma, la Lausanne, va aduceti aminte, a fost o conferinta internationala, la care a participat si Romania. Oamenii politici ai tuturor statelor s-au intrunit sa rezolve o multime de chestiuni pendinte pe urma marelui razboi. Gazetarii i-au insotit ca sa prinda indicatiile lor si sa le transmita fiecarei tari in parte, potrivit interesului special al fiecaruia. Delegatul nostru la conferinta a fost ministrul de Externe, d-l I.G.Duca, - cine credeti ca a fost cancelarul autorizat al opiniei publice: d. Iacob Rosenthal. Va puteti imagina biata Romanie, aluatul nostru plamadit din lacrimi si sange in vijelia razboiului, ce strasnic si priceput sustinator a avut in persoana abilului director de la "Dimineata" si "Adevarul" ... Mai mult, va amintiti, intrepidul luptator, intorcandu-se in tara, a publicat in gazetele sale un lung review ca doctorul Rakowsky, delegatul Sovietelor, cu care, spunea dansul, a avut lungi intrevederi. Staruiti va rog cu o analiza de doua momente asupra acestor interesante convorbiri pe malul lacului de la Geneva: Rabowsky, revolutionarul, invectivandu-ne tara, si d. Rosenthal, democratul, aparand din rasputeri teza romaneasca. Se gaseste cineva care sa doarma linistit, in credinta ca am avut un avocat bun?...
Al doilea exemplu sugestiv si plin de-o trista semnificatie. Asta-vara, stiti, au fost serbarile aniversarii mortii mitropolitului Saguna. Posteritatea recunoscatoare s-a inchinat la cripta luminosului patriarh. La Rasinari douazeci de mii de tarani, in frunte cu Regele, Regina si Mostenitorul tronului, inconjurati de guvern si de fruntasii tarii, s-au dus sa-si plece genunchii. Am intrat in biserica amintirilor de copilarie zguduit in toata fiinta mea. Niciodata nu mi-a fost dat sa simt cu o mai cotropitoare putere biruinta ideii, ca in acele clipe, in coul de strana, la poalele iconostasului, unde in fumul de tamaie staruiau parca toate umbrele stramosilor mei. Privirile mi se indreptau aiurite peste multimea cuvioasa, cand dintr-o data, ca printr-un capriciu nebun al simturilor, mi-a aparut sub amvon figura absenta si profana a unui asa-zis ziarist, originar din Polonia mi se pare, expulzat odinioara din regat si pravalit recent in tara. Inchipuiti-va, el venise, nenorocitul, sa reprezinte presa la groapa nemuritorului arhiereu! Din condeiul lui trebuia sa se desprinda praznicul nostru, tot misterul troparelor bizantine are ne lganau atunci, toate trasaturile intime ale mostenirilor noastre atavice. El era chemat sa le talmaceasca si sa le multiplice intr-o suta de mii de exemplare pana in ultimul catun, facand educatia maselor. Va marturisesc, o profunda mila m-a dezarmat in fata lui, o mila profesionala, sarmanul voiajor in ale tiparului, subiectul era asa de greu pentru puterile lui...
Am smuls aceste doua pilde ca sa vedeti ca suntem intr-o ridicola anomalie, in complet daltonism moral si intr-o eclipsa a inteligentei. A combate aceste exagerari, a cere revenirea la matca, a predica normalizarea e datoria fiecarui cuget onest. Pe noi nu ne va infrica tipatul micilor condotieri, care vorbesc de huliganism cand noi pretindem respectul talentului, sau de antisemitism, atunci cand acordam o plenitutine de drepturi tuturor cetatenilor, reclamam pe seama noastra modelarea opiniei publice in spiritul traditional al ideii nationale. Daca n-am face acest lucru, daca am ingadui sa degenereze presa de la apostolat la o intreprindere comerciala,
robita capitalismului international, ar insemna sa scapam din mana diriguirea sortii noastre si sa alunecam pe povarnis. O astfel de prabusirea ne-a dat sa vedem si sa urmarim la vecinii nostri unguri, a caror presa dinainte de razboi a fost cea mai clasica manifestare a gazetariei industrializate. Confectionata fara nici o convingere, monopolizata de neofiti si aventurieri, schimband in bani marunti instinctele josnice ale multimii, a cantat pe toate strunele: a facut apoteoza unui razboi in care n-a crezut, ne-a calcat in picioare pe noi fara sa ne cunoasca, a fost reactionara cu Tisza, republicana cu Karoly, bolsevica cu Bela Kun si s-au gasit care in mod postum sa afiseze simpatii interesate pe seama noastra.
Noi vrem sa invatam din patania altora, de aceea suntem in garda si ne gasim unii care lamurim luma cu toate dezavantagiile pe care le comporta dusmania necrutatoare a acestor indrazneti antreprenori de opinie publica la noi.
Presa, insa, domnilor, e numai o latura a acestei tendinte de daramare, care se afirma tot mai zgomotos in anii din urma. Fenomenul e mult mai complex si mai ingrijorator. Ziarul apare ca un fel de antecamera a artelor si literaturii, de aceea din coloanele lui se poate descifra nazuinta unei penetratii adanci in domeniul creatiunii artistice si literare. Musafirii fde care va vorbeam nu se multumesc sa ramaie in serviciul bine retribuit al actualitatii, ei cer cuvantul acolo unde se pun verdictele definitive ale sufletului nostru. Iata un teren mai inofensiv, de pilda, unde ne-au navalit oaspetii cu productia lor exorbitanta. Este pcitura. Daca va duceti la Bucuresti vedeti astazi in toate partile explozii de tablouri ale unor artisti cu nume exotice care s-ar putea intalni tot asa de bine si la Kalkutta, si la Filadelfia, si la Breslau. Credeti ca in toate aceste exhibitii nemiluite se desluseste ceva din misterul lui Grigorescu, profilul tarancelor noastre, poezia apusurilor de soare din muntii Vrancei, mestecenii lui tremurati in zarea de toamna sau carul cu boi al minunatului povestitor de la tara? Este aerul romanesc al lui Luchian, particulara duiosie a florilor lui, care sunt florile noastre in cel mai gingas cutremur al petalelor? Nimic din frumosul specific cu care ne-am straduit noi sa completam o simfonie a universitatii. Sunt panze zugravite de penel strain, de-o retina care vine din alta lume. Amr emarcat cu deosebire cum pseisajul este cazut in desuetudine la acesti nou-veniti, carora tainele naturii nu li se dezvelesc, si carora nu li s-a spovedit nici un copac din padurile noastre. In schimb insa, avem un gen a carui supraproductie prezinta o eflorescenta bolnavicioasa: e caricatura, domnilor; infaptuire bastarda a aertei, in cumetrie cu gazetaria, brodand pe impresii fugitive si de suprafata, se inrudeste cu aptitudinile acestor fire vagabonde care nu se fixeaza nicaieri. Nu e insa nici spiritul galic cu vivacitatea lui eleganta si generoasa, nici humorul anglo-saxon cu sanatoasa lui ingenuitate groteasca, nici rasul romanesc plin si sonor, in galeria nenumaratelor inseilari zilnice. Mi-aduc aminte, asta-vara, cand cu serbarea eroului necunoscut, din prilejul celor doua minute omagiale in amintirea mortului, un ziar bucurestean publica o caricatura a unui cetatean exasperat ca barbierul nu-i poate trage maseaua, un fel de penibila grimasa pe socoteala sicriului... Va spun sincer, de la ranjetul tragic al lui Shylock nu tin minte sa mai fi inregistrat o senzatie atat de dezagreabila si tulburatoare.
Taramul de dezagregare intelectuala insa, care ne apare mai asaltat astazi de influente straine pe urma unei invazii din afara, e in literatura. Aici e sanctuarul unde se pazesc tablele legii, manifestarea unui popor desfacuta de fluctuatiile vremelnice, cum am zice, raportul lui cu eternitatea. Literatura noastra ca si in alte parti a fost in trecut incarnarea vietii din acest colt de umanitate, oglinda stralucitoare a unui neam, o literatura nationala. Deschideti orice pagina din cartile lui Eminescu, Cosbuc sau Delavrancea si veti vedea toti care ati rasarit din pulberea acestui pamant, ca este un sentiment familiar care vi se pune in fata, o atmosfera cunoscura care va invaluie, sutneti acasa in lumea lor de simtiri si imagini, vorbiti voi
insiva, trecutul si viitorul vostru: sinteza neamului. Literatura nationala inseamna a prinde intr-o forma artistica criteriile specifice ale diferentierii de suflet, gama distinctiva a unei plamadeli etnice. Literatura nationala e creatiunea amintitilor autori, fiindca in scrisul lor cer cuvintul adevarurilor noasre. Cititi o strofa de Eminescu si veti gasi in ea morbideta intelectualitatii noastre de la sfarsitul veacului trecut, cititi Nunta Zamfirei si va vor inconjura plasmuirile mitice ale fanteziei populare, pe cand Sultanica lui Delavrancea va arata ce doruri palpaie la vatra taranilor munteni si din ce farmec se imbina idilele lor rustice ... O inlantuire fireasca leaga intr-un manunchi unitar si armonic aceste zbucniri razlete de lumina, dandu-se toate, impreuna, tabloul sintetic al romanismului. Mai este ceva. In istoria literaturii noastre moderne se poate deslusi o continuitate de spirit normala, generatiile de succed, trecandu-si din mana in mana mostenirea lor intelectuala. Dincolo de lozincile epocii, care se schimba si cad, exista un substrat de inrudire in cursul vremii de la culme a culme, e ritmul permanent si invariabil al rasei.
Domnilor, un aspect nou si straniu se iveste pe campul literar in vremea din urma la noi. Firul legaturii cu ziua de ieri s-a pierdut si clisee de import tulbura ierarhia valorilor consacrate. E o productie hibrida pe care o vad prin colturi de reviste, pagini de poezie vaporoasa, o ciudata psihoza literara cu diverse etichete exotice: expresionism, dadaism, rabindranath-tagorism... E o atmosfera mocnita, in care speciale sonoritati de cuvinte se prind intr-un dans macabru, gatuind subiectul. Fireste, leit-motivul cunoscut al solului nu se mai intalneste, taranul a disparut de mult ca obiectiv literar, nu mai vorbeste nici campul nostru, dar nu mai e nici ecoul pasiunilor care ne chinuiesc pe noi. Este un fenomen curios de desradacinare artistica, o abatere spontana de la toate legile evolutiei. In mijlocul acestui cor de cantareti cu disonantele lor, splendorile trecutului recent apar deplasate. Cosbuc, mort acum cinci ani in floarea varstei, pare a avea varsta lui Homer cu tot uraganul creatiunilor lui epice. Imi veti permite sa vin cu o marturisire de ordin personal. Cand cineva dintre detractorii mei, unul care mi-a facut concesia de a admite ca n-am rapostat inca, mi-a aruncat ca o fulgeratoare ironie porecla de "batran poet", a avut perfecta dreptate. Conceptia literara careia mi-am supus eu tot vartejul de ganduri, o socotesc un anacronism in acest ansamblu de stridente psalmodii contemporane, singura mea mangaiere e de a-mi cauta un acord cu trecutul nostru si cu valorile necontestate din alte parti. Ma intreb insa, care e taina acestui salt vertiginos, ruperea brusca cu toate traditiile? Cinci sau zece ani, cu tot bagajul lor de transformari, conteaza la dezvoltarea sufleteasca a unui popor ca o perioada care poate justifica o completa schimbare de mentalitate? S-a elaborat in acest timp scurt o noua zestre intelectuala fara nici un punt de sprijin in framantarea de ieri? Sau, poate, avea a face cu un fenomen de mimetism literar, cu formulele instapanite grabnic prin transmiterea unei civilizatii cu care ne inrudim? Nu cred nici una , nici alta. Evolutia de spirit e o ondulatie curitmica, cultul traditiei si in literaturile apropiate e mai evident ca oricand. Explicatia o vad mai simplista si mai dureroasa. Sunt oaspetii, domnilor, care dupa ce au pus stapanire pe presa, se instaleaza si in literatura. Sunt interpusii dintre noi si trecut, cei mai antipatici misiti din zilele noastre.Nu mi-a trecut niciodata rin gand sa admit o imobilitate de spirit in arta, sa justific scleroza literara, nici sa propovaduiesc, o estetica conservatoare. Dimpotriva, imi dau seama ca in republica libertatii de gandire, revolutiile sunt creatoare, ele purifica si fecundeaza. Dar sa-mi fie ingaduit ca in numele credintei pe care o am, ca un patrimoniu literar si artistic este suprema avutie a unui neam, eu sa apar prerogativele sangelui si sa declar orice infiltratie inoportuna. Daca in viata politica noi, care avem o conceptie de toleranta civilizata, nu vom contesta niciodata drepturile asigurate prin legamintele noastre internationale, daca pe seama tuturor minoritatilor etnice stam pe baza absolutei egalitati cetatenesti, unitatea noastra de suflet vrem s-o mentinem ferita de promiscuitati dizolvante. Iata de ce stam la poarta mostenirii de veacuri la postura de priveghere si vrem sa marcam bine granitele noastre intelectuale pe acest petec de pamant, pe deplin constienti ca in ziua cand toleram invaziile sufletesti, batalia noastra este iremediabil pierduta.
Domnilor, v-am vorbit de valori abstracte, de imponderabille care dupa judecata mea determina mai hotarator existenta unui neam. Ar fi poate de dorit a in fata d-voasra sa fiu dublat si de un om al rationamentelor materiale, care, iesind din acest domeniu al abstractiunii, sa va dea strigatul cifrelor, sa va vorbeasca, sa va vorbeasca de o penetratie a strainilor la noi, de navala sutelor de mii, care fara nici o legatura s-au asezat aici ca un flagel economic, de schimbarea radicala a raporturilor de proprietate in favoarea lor, de despoierea pripita a padurilor noastre, de farsa sinistra a asa-ziselor nationalizari pe taramul industrial si al finantelor si, ce e mai trist, de noul aspect demografic al tarii, care se modifica zilnic impotriva intereselor romanesti ... Atunci ati vedea ca un tragic paralelism se mentine intre fenomenele de ordin moral si material si ca lancezeala in fata acestor manifestatiuni, actuala inertie echivaleaza cu o dureroasa criza a ideii nationale.
In fata situatiei, numeroase intrebari ni se infig in constiinta si cer un raspuns. Suntem noi un popor minor, o plamadeala inferioara menita sa creeze numai platforma pe seama altor semintii de alesi? Suntem sclavii predestinati sa ducem cu sudori de sange bolovanii la piramia, pentru ca in varful ei sa sfidez altii eternitatea? Este statul roman o capricioasa improvizatie a istoriei universale, fara posibilitatea de-a salva interesele rasei dominante?
Tot atatea punctede intrebare care opresc lumea in loc, in timpul din urma la noi, si nelinistesc sentimentul obstesc. Nu e, cum s-a zis de catre pescuitorii in apa tulbure, o pornire de xenofobie a societatii romanesti; e un gest de aparare. D-voastra, studentii, prin instinctul suveran al tineretii, prin impulsul de idealism al varstei si prin acel spor de simtire care e apanajul firesc al generatiilor viitoare ati sesizat o primejdie si v-ati pus de-a curmezisul ei. Nu va vad ca pe niste suflete inguste, refractare la ideile de progres, ci ca pe o expresiune nefatarita a unui neam intreg. Zece mii de baieti, smulsi din mijlcoul poporului, reprezentand toate clasele sociale, zbuciumandu-se de-acelasi crez in munca lor intelectuala, nu pot insemna un caz de dementa colectiva. Ca aveti si lozinci gresite, se poate, dar inspiratia d-voastra e din ogasa normala a trecutului nostru, sunteti ideea nationala, in mars, noul popas pentru ziua de maine. Ca si noi, cei de odinioara, care acum douazeci de ani intr-o pivnita de la Budapesta, prin instinct am resimtit pulsul vremii si ne-am fanatizat de bataile lui, tot astfel d-voastra astazi aveti intuitia realitatii ... Desigur, porivit imprejurarilor schimbat, nu va comprimati entuziasmul s revolta intr-o conspiratie subterana ca noi, acolo, pe malul Dunarii, ci iesiti la larg, strigandu-va credinta, dovedind prin acest strigat numai un prolog al operei onstructive de maine, dorinta de-a introduce in atelierul activ al neamului forte creatoare.
In acest chip mi-a aparut miscarea d-voastra desfacuta de orice exagerari trecatoare si mai ales libera de multele acuzatii meschine ce vi s-au adus din partea elementelor subversive, care au avut toata intelegerea pentru o intreaga galerie de criminali si o jignitoare rigiditate pentru d-voastra. Cand v-ati ivit asa zbuciumati si cand am inteles ca din diverse motive sunteti aproape orfani cu altruismul voastru generso, in sufletul meu, ca o raza intarziata a tineretii care s-a dus, mi-a incoltit o pornire de apropiere parinteasca sau de curata fratietate...
Cercetandu-mi constiinta, trebuie sa va spun ca nu sunt un rascolitor al urii, fiindca intreg capitalul meu de ura s-a topit in flacarile parjolului infricosat de ieri ... Cataclismul, cu cortegiul lui de nenorociri, mi-a dezvelit mai bine ranele omenirii si m-a impins spre ceata tuturor care cauta tamaduirea lor. Cand mai anii trecuti, la Paris, pe vremea Congresului de pace, intr-o societate de literati si filosofi, un batran ganditor m-a intrebat daca nu e sosita vremea unei infratiri generale a muncitorilor intelectuali de pretutindeni pentru a combate bolsevismul moral si a salva valorile umanitatii, mi-am permis sa-i raspund urmatoarele: " Ieri nu eram pregatit sufleteste pentru un asemenea efort, fiindca de cate ori ma chemau indemnurile largi umanitare, intre umanitate si mine, eu simteam paravanul unui jandarm ungur care cu atitutdinea lui ma facea sa recad in clocotul protestarii mele singulare si sa ma namolesc in ura care atata si diferentiaza. Astazi paravanul a cazut, nu mai simt nici un obstacol, vreau sa plutesc in plin umanitarism, - cu o singura conditie: sa fiu in luntrea mea si sa iau toate masurile sa nu ma inec".
Ideea nationala, domnilor, e luntrea cu care plutim noi si din care dorim sa inregistram curentele mari de simtire universala. Mai mult ca oricand, romanismul, daca se sileste sa ia masuri pentru a nu fi inghitit de valurile dimprejur, trebuie sa inteleaga acest adevar. D-voastra, cum vad eu, sunteti vestitorii resurectiunii de maine, cand poporul nostru intreg, biruindu-si toate bolile ereditare, se va insanatosi pe deplin, avand o viziune clara despre misiunea lui. "Scrieti, baieti, scrieti" - spunea odinioara apostolul Heliade, - simtiti, baieti, simtiti ideea nationala, indraznesc sa va zic eu, daca vreti sa faceti din tineretea voastra un titlu de mandrie pentru tamplele carunte care v-asteapta si daca mai tariu, domesticitii de viata, priivnd inapoi, vreti sa puteti repeta cu poetul, in toata seninatatea lui reconfortanta, duiosul refren: "Si eu am fost in Arcadia!"





Ideea nationala


Aceasta pagina a fost accesata de 1348 ori.
{literal} {/literal}