Parintele Lucaci

Parintele Lucaci

de Octavian Goga



Profetii visurilor implinite, ocrotitorii idealurilor realizate, generalii marilor izbanzi de obicei pleaca discret din lume. Ei incarneaza principiul luptei, prin ei cere cuvant zbucuiumul maselor anonime. Pana in clipa biruintii multimea e suspendata de privirea lor si ii urmeaza cu instinctul sigur al supunerii salvatoare. Ei pronunta cuvantul d4e ordine, ei dau semnalul de atac. Sosit odata triumful insa, nervii se destind disciplina morala se atenueaza, randurile se sparg, ierarhia valorilor sufera o eclipsa trecatoare, arena e napadita de figuranti si banchetul biruitorilor rasuna zgomotos si profan. In acest val de beatitudine stearpa marele chinuit nu e la locul lui, el se da binisor la o parte si singuratatea creatoare il invaluie cu incetul. Pe la raspantii se striga inca lozincile lui, praznicul e in toi, dar comandantul e absent. Daca moartea il cerceteaza in asemenea momente, il gaseste parasit si uitat, fiindca el s-a topit in eternitate deodata cu izbanda, de aceea plecarea lui e discreta si trista ca un cantec de departe intr-un amurg de toamna ...
Asa s-a dus din mijlocul nostru parintele...
Vasile Lucaci inchide in sicriul lui protestarea istoriei Ardealului romanesc de o jumaate de veac. Sunt oameni predestinati sa concentreze in sufletul lor aspiratiile publice, oameni-drapel care se ivesc pe toate campurile de lupta, aducand parca de sus mistica flacara a credintei ... Sunt Tyrteii Eladei, proorocii cum le zice Vechiul Testament, eroii cum ii numeste Carlyle. Fiinta lor este un rezumativ al societatii, o concretizare a epocii.
Vasile lucaci a fost zidit din acest rar aluat. Framantarea politic aa romanismului incatusat sub Habsburgi de prin anii optzeci ai veacului trecut si pana dupa unire, se confunda cu zbuciumul lui personal. In aceasta vreme, oriunde a fost Ardealul luptator, oriunde s-au afirmat drepturile lui de existenta, fie ca s-au rascolit valurile sentimentului popular dincoace si dincolo de Carpati, fie ca s-au stirgat adevarurile in fata dusmanului sau in onbrazul umanitatii, oriunde a fost risipire de energie, oriunde a fost conspiratie, oriunde a fost suferinta pentru neam, pretutindeni inseamna ca asa a voit sa fie, asa a hotarat sa se intample acest popa din Sisesti, mandru ca un senator roman, frumos ca un cardinal de pe vremea Renasterii italiene ...
Vasile Lucaci, ca structura sufleteasca si mostenire intelectuala este continuatorul direct al treimii noastre din veacul al XVIII-lea, trimisa din Ardeal in ucenicie pe malurile Tibrului si intoarsa acasa in suflet cu splendorile Romei. Ca si Petr Maior, Micu-Klain si Sincai, parintii redesteptarii noastre, tanarul vlastar de la Baia Mare, sub adapostul acelorasi ziduri de la propaganda fide, sub acelasi cer clasic al anticului Latiu, si-a impletit conceptia de viata sub impulsurile monumentalitatii romane reinviaye de stralucirea Vaticanului. De aici de sub arcurile de triumf, de sub coloanele de granit ale Coloseului, de sub cupola de la Lateran, din simfonia de culori ale stantelor lui Rafael, din retorica amvonului de la San Pietro si din toata valtoarea risorgimentului italian, din care se resimteau inca pronunciamentele epocii lui Mazzini si gesturile largi ale lui Garibaldi, din lumea asta de spectri luminosi si sugestiuni marete s-a infiripat catechismul fanatic al acestui preot care avea ca suprema dogma: latinitatea.
Acest crez i-a dat arsenalul de gandire, scuutl de aparare si tinta de lupta.
Temperament pasional, plamadit din sanatatea robusta a taranilor nostri, optimist si senin, pastrand pana la batranete sub sprancenele arcuite picaturile de lumina ale un romantism tineresc, el preconiza actiunea si nu se putea inchide in contemplatia unei chilii manastiresti. Revarsarile lui de energie cutropitoare se cereau la largul, in fata multimei cu mii de capete. Vasile Lucaci a dus deci pe taramul politicii militante patrimoniul simtirii de la Roma. Latinitatea si-a gasit in el pe vijeliosul tribun, ideea nationala pe agitatorul implacabil. Ce spectacol de maretie epica, zvarcolirea lui de patruzeci de ani pentru dezrobirrea unui colt de omenire! A fost idolul adunarilor populare pe care le zguduia avantul lui de retor, ca un torent de lava aprinsa, a fost locatarul inchisorilor din Vat si Seghedin pe urma Memorandumului de la Viena, a facut sa tresara cinismul Parlamentului unguresc, a stors rauri de lacrimi la cetatenii din Poliesti, acum un sfert de veac, s-a cheltuit, s-a risipit pe toata cararile, neatingand nici o desertaciune haina lui simpla de popa de la tara, negansindu-si alta rasplata decat dragostea furutnoasa a multimii care l-a incununat cu aureola legendei si l-a trecut in cantec ca pe eroii balandelor populare. Parintele Lucaci a crescut asa pe fiecare zi, confundandu-se in rostul lui cu o tara robita. De pretutindeni, din mijlocul vartejului, de oriunde se ivea profilul lui de vultur, ochii catifelati priveau departe spre columna lui Traian si glasul lui plin de sonoritati de clopot, pios ca o rugaciune sau tunator ca o razvratire, rostea crezul iluminat, prins in curate si stangace versuri romanesti:
-Mama Roma cea batrana
Mi-a pus arma asta-n mana...
A sosit in sfarsit ziua cand marea drama s-a apropiat de punctul culminant.
Visul milenar fulgera in constiinta neamului nostru, continentul se inclestase in uriasa lui incaierare, ca la judecata din urma de pe peretii Capelei Sixtine. Parintele Lucaci in acele zile si-a inteles chemarea de profet, dandu-si seama ca indrumatorii unui neam in vremuri de grea cumpana trebuie sa treaca examenul moral ... Si-a parasit deci casa de la Sisesti, s-a scuturat de obezile tacerii prudente si laund toiagul pribegiei in mana, luptatorul Ardealului s-a ivit ca o furtuna in capitala Romaniei, acolo unde trebuia sa loveasca spada liberatoare. In aceasta perioada parintele Lucaci a indeplinit cea mai inalta misiune politica a vietii sale, avand rolul de factor determinant al ideii care trebuia sa aprinda flacara razboiul de dezrobire, dar salvand i acelasi timp pe seama umanitatii si demnitatea romanismului din Ardeal.
Din cele dintai zile ale toamnei din 1914, neastamparul rodnic al acestui batran s-a dezlantuit in fierbere fara ragaz. In fruntea Ligii de la Bucuresti, care devenise un minister al constiintei nationale, intrunind toate capeteniile tarii, alaturi de Nicolae Filipescu, in ale carui cuvinte de granit se sapau adevarurile de rasa ale vechilor boieri romani, alaturi de Delavrancea, trubadurul inviforat al cantecului nostru de biruinta, alaturi de fermecatorul verb al lui Take Ionescu si impletiturile de fulgere ale lui Nicolae Iorga, parintele Lucaci aducea prestigiul suferintei si invocarile de prooroc din Biblie, acele vibratii grave, metalice, care se pravaleau in suflete ca o zuruitura de lanturi. Aceasta zbiciuire a sufletului romanesc de la un capat al tarii la altul, necontenit, vreme de doi ani de zile, acest curs pripit de padagogie nationala, care a implinit multe lacune de constiinta si a resuscitat instincte adormite, ne-a dat razboiul. Istoriograful de maine va descifra din valmasagul marilor framantari rolul mortului de astazi.
Razboiul insusi l-a asezat pe tribunul de ieri intr-o noua postura de aparare. Mosneagul a apucat drumul strainatatii sa strige Occidentului protestarea noastra. El a rascolit atentia publica in America, a organizat legiuni de voluntari romani pe frontul italian, a tinut conferinte in Elvetia, a rostit discursuri, a raspandit brosuri si a raliat pretutindeni lumea in jurul cauzei romanesti. La Paris, cand se teseau firele congresului de pace, figura lui vioaie era revarstaa de o lumina noua. Latinitatea biruise si fruntea larga a acestui mag calator, mi-aduc aminte, pe urma unei cuvantari a italianului Ferrero, primise parca un joc de lumini necunoscute inca. Era in frenezia tirumfului, sorbea nectar la simpozionul idealului implinit si buzele i se strangeau intr-o linie darza de pretor roman, smuls parca dintr-un basorelief din arcul de triumf al lui Titus Vespasianus. O ceata de diplomati straini priveau cu admiratie faptura lui, care era cea mai perfecta legitimatie a descendentei noastre, si cand un american l-a intrebat daca si Ardealul gandeste la fe ca noi, parintele Lucaci i-a raspuns cu o demnitgate calma: "Fiti linistit, domnul meu, acolo unde sunt eu, acolo bate inima Ardealului".
Avea atat de multa dreptate.
Dupa biruinta intors acasa cu lacrimi in ochi, se uita imprejur, in lumea noua si in roiul cetelor recente de nationalisti neofiti, batranul schita un zambet de indulgenta. Vasile Lucaci nu avea nimic de cerut, il rasplatise Dumnezeu in visul lui si-i era de-ajuns.
Conceptia lui politica insa pastra aceeasi linie dreapta, el, marele daramator de hotare, cerea topirea granitelor sfletesti, dorea plivirea grabnica a buruienilor din trecut pentru deplina consolidare a acestei tari, pe care inima lui larga se obisnuise de mult s-o iubeasca deopotriva...
In plina actiune l-a tintuit boala pe patul de suferinte. A fost o agonie lunga, o pulverizare lenta spre neant. Din toate partile striga chiotul energiilor zdrobite de el, in vreme ce moartea lui se depana discret ca un psalm in surdina. Vasile Lucaci murea sarac intr-un suburbiu din Satu-Mare si cand l-am vazut asta-vara intr-o casuta stramta, nu mai era decat craterul unui vulcan adormit, de sub pleoape abia mai mijeau ultimele licariri de jaratic...
Astazi carbunele s-a stins, ochii parintelui s-au inchis pe veci.
Pleaca dintre noi cel din urma romantic, reprezentantul perioadei eroice din politica Ardealului, lasand generatiei de astazi mostenire imaginea lui luminoasa, darul cel mai trebuincios intr-o vreme coplesita de o conceptie prea pozitiva.
Toate steagurile se apleaca in fata acestui sicriu, asupra caruia Partidul Poporului, al carui spirit indrumator a fost, arunca prin rostul meu un bulgar de tarana. 




Parintele Lucaci


Aceasta pagina a fost accesata de 831 ori.
{literal} {/literal}