Un precursor al unitatii: Iosif Vulcan

Un precursor al unitatii: Iosif Vulcan

de Octavian Goga

Un precursor al unitatii: Iosif Vulcan


Se vorbeste mult astazi de zguduirea sufleteasca lasata mostenire pretutindeni dupa razboi. In Occident scriitorii si artistii, luand in cercetare framantarea generatiei actuale, urmaresc la tot pasul zestrea marelui cataclism. Ei gasesc ca viata noua, rasarita pe ruine, are aspecte cu totul deosebite, ca problemele ei s-au multiplicat si ca in valmasagul postbelic psihologia invididuala apare mult mai complexa decat odinioara. Acesti ganditori au perfecta dreptate: paralel cu formidabilele pravaliri vazute, merg totdeauna si dezlantuirile acelui vulcanism imaterial, care revolutioneaza lumea abstractiunii. Nu stiu, sub raport al transformarilor radicale de pe urma razboiului, ce s-a schimbat mai mult imprejurul nostru: harta politica, ori harta sufleteasca a Europei? In orice caz, in bataia furtunei recete s-a plamadit un om nou, o constiinta noua, o morala noua ... care nu s-a definit inca in mod categoric, dar pe care orientarea fina a artistilor o sesizeaza si o despica necontenit.
Ce am afirma insa cu toata hotararea, e ca in mijlocul incaierarii universale, acolo unde ciocnirea a luat caracterul de dezrobire antionala, zguduirea a fost mai puternica. S-ar putea zice ca in oceanul de foc, la popoarele care au luptat pentur independenta lor, flacarile au tasnit mai sus. E explicabil acest fenomen, fiindca instincte si patimi cu totul speciale au fost puse la contributie in aceste insule chinuite. Dezrobirea nationala e un capitol care se traieste rar, poate odata numai in istoria unui neam. De aceea, mi se pare ca generatia noastra, pe urma razboiului care ne-a dat intregirea, a trecut printr-un vartej de emotii mult mai elementare aici decat in alte parti. Transformarea psihologiie la noi e, deci, mult mai evidenta. Dezrobirea nu inseamna numai o recucerire de teritoriu, ci o cotropire de energii descatusate. Pe urma lor intervine totdeauna o largire de orizont, o expansiune de nervi si de simtire, sufletul de veacuri al unui popor isi muta alvia lui. Acest lucru s-a petrecut la noi. E firesc astfel, caci si aici cei zece ani din urma au zamislit omul nou, ale carui resorturi sunt mult mai complicate ca odinioara. POate ca in alergarea cotidiana pierdem din evdere realitatea, dar ea se verifica cu o mare usurinta. Sa se coboare fiecare in trecaat in subconstientul lui si sa faca, cum am zice, o inspectie sumara. Cercetati problemele pe care le aveti astazi, priviti preocuparile care vi se pun, cumpaniti intrebarile care dau navala si comparati acest furnicar al prezentului cu coltul linistit de acum zece ani si mai bine. Veti constata din primul moment ca deodata cu largirea patrimoniului general s-a largit si comrpehensiunea individuala, ca nu numai tara s-a marit, ca noi insime am crescut cu ea si ca aceasta crestere s-a savarsit cu acea repeziciune minunata de care vorbesc povestile noastre populare...
Evident, ca in acest proces de pripita augmentare a proportiilor, legatura noastra cu ce-a fost s-a slabit. Fierberea actualitatii cu zgomotul ei robeste azi toate atentiile. Noua epopee ne-a strivit, in aducerea-aminte, lacramile de demult. Suntem prinsi de clocotul ametitor al noutatii care ne-a cutropit: tara noua, vorbe noi, exigente noi ... Trecutul? Trebuie sa facem o sfortare ca sa mai putem relua firul de odinioara. Trecutul s-a retras parca undeva departe, foarte departe. Poate ca a fost prea primitiv in rosturile lui, ca sa-l putem imbina intr-o continuitate normala cu tot ce vedem astazi, poate ca-l umbresc zbucnirile care au venit in urma. Adevarul e ca in memorie ni se eclipseaza din ce in ce conturele propriei noastre vieti si ca pentru mentalitatea curenta a perioadei actuale zbuciumul unui petec din Ardeal, cu infatisarile modeste de acum douazeci de ani, apare ca o ruda saraca pe care o vizitam rar si de la care plecam grabiti cu sentimentul de jena sau chiar de umilinta al unor anume intalniri neprevazute...
Spuneam ca zguduirea sufleteasca a generatiei noastre a fost mult mai accentuata la popoarele care prin razboi si-au dobandit neatarnarea. In tarile cu vechi asezari, oricat de marcat se resimte timpul omului nostru, el pastreaza totusi o linie evolutiva si nu e produsul unui salt ... Cultul trecutului se mentine in stralucirea traditionala. Mai mult: s-ar parea ca in mobilizarea tuturor fortelor au fost dezgropati acolo si mortii ca sa se insiruie in linie de lupta, ca acesti morti staruie si astazi inca pe la toate raspantiile si indeamna la munca...
E bine, in dorinta noastra de a ne atasa cat mai grabnic civilizatiei din Apus, trebuie sa imitam exemplul. Oricat de umul in simplitatea lui rustica, oricat de izolat de complicatiile infrigurate ale actualitatii, noi trebuie sa ne regasim trecutul. Trebuie sa-l scoatem din negura unde s-a distantat, sa-l privim in fata cu intelegere si bunatate, sa-l poftim la masa noastra, sa ascultam intelepciunile batranesti ale acestui oaspe venerabil si sa descifram din ele impulsurile prezentului. O asemenea rectificare de constiinta nu se impune numai ca un act de pietate, ci ca o masura de reala fortificare a structurii noastre de  gandire. Trebuie sa vedem limpede in cartea destinului, sa ne dam seama ce-am facut si ce suntem. In definitiv, Romania nu e un imbogatit de razboi, improvizat dintr-un capriciu de nebunie a continentului, ci rezultanta logica a unor straduinti din vechime, care se gasesc toate stratificate in laboratoriul de simtire al fiecarui cetatean...
Operatia naceasta de reintegrare in trecut a geenratiei actuale trebuie sa se faca fara amanare. Trebuie sa reinvie de dupa paravanul aprins al razboiului imaginea clara a vietii noastre de acum cateva decenii. Va rasari in curand istoricul, care sa ne dea sinteza acelor vremi, sa lamureasca secretul de existenta al milioanelor, care pe deasupra si pe dedesubtul hotarelor seculare, si-au comunicat fluidul lor miraculos ? Va veni insa acum cand are perspectiva departarii, va veni si marele evocator, artistul cu intuitia lui, sa ne dezgroape mortii din Ardeal?
Cum stau si-mi reamintesc zilele de demult prin care ne-am strecurat cu ochii deschisi si cum incewrc sa-mi insailez in cateva linii rezumative caracterul epocii, impresia cea mai vie mi-o da de la inceput nota patriarhala a lumii noastre de atunci. Sub apasarea politica a regimului traiam in conditii minuscule de dezvoltare. V-aduceti aminte: patru licee, n-aveam un teatru, o universitate ... Din aparatul de stat eram ostracizati, pe la orase scotea capul cate un advocat, se agita o gazeta. Vremuri potolite de mocnire surda ... Abia biserica, lacasul de ocrotire al tuturor dezmostenitilor, ne mai ofera un scut si o aparare ... Cata sfiala, cata cuviinta, cate banuieli acumulate intr-o biata societate oropsita ... Inchideti ochii o clipa si reconstruiti crampeiele fugare: ce potent enorm era pretorul, cum smulgeau jandarmii tricolorul din cositele fetelor la hora, cum se ivea fispanul in landoul tras de patru cai, ca o aparitie medievala in calpag cu egreta si dolman cu brandenburguri, starnind respect si legitime temeri in toata lumea ... Rechemati bucuriile de atunci: o adunare a "Asociatiei" de la Sibiu, un concert dat de-un tenor problematic de la Bucuresti, o alegere de protopop cu controverse intre doua partide ... Totul se depana in surdina, intr-o oftare blanda si fara ecou ... Desigur, orizonturile erau stramte, aspectul general parea simplist, fara relief si fara culoare. Ce temperamente exceptionale puteau sa se zbata in acest microcosmos, in care sinodul eparhial tinea loc de Parlament? Ce avanturi literare puteau prinde, intr-o vreme cand toti fruntasii nostri scriau cu u scurt? Ce probleme colective puteau cere cuvant la un popor, in zilele cand pentru un articol de gazeta in doi peri autorul facea doi ani de puscarie? Probabil asa se intreaba multi in goana febrila a prezentului si se complac in eclipsele lor de memorie. Gresesc acesti judecatori grabiti! Gresesc, fiindca vad numai suprafata lucrurilor, vad forele exterioare si nu disting jocul launtric al vietii cu toate palpitarile ei. Gresesc, fiindca aici, la noi, intr-un cadru ingust, adevarat si fara multe manifestari palpabile, a mijit un val de zbuciumare intensa.
Tocmai acesta ar fi rolul artistului de care aminteam, un romancier sau nuvelist bunoara, din ceata marilor rascolitori, sa descinda in adancime, dincolo de spuma aparentelor, si ca un cantec de departe sa ne reinvie acel suflet vesnic al Ardealului romanesc, care a scapat neatins din toate obezile, sa zugraveasca scene de intimitate, sa scormoneasca detaliile cu pitorescul lor, sa spulbere valul de uitare asternut p o retea fermecata si sa prinda in accente tainice acea poezie a asteptarii pe care institutul nostru de conservare ne-a transmis-o din tata in fiu, din neam in neam, ca pe o sfanta si infricosata taina de familie.
Doamnelor si domnilor, acest creator nu s-a aratat inca.
In lipsa lui va fi greu sa incercam cu stangacia noastra desteptarea trecutului, nu fiindca ani multi ne despart de el, ci pentru ca multimea nemasurata a intamplarilor ne-a apucat in mrejele ei si ne-a schimbat cu desavarsire. Ca sa ne apropiem macar in treacat de atmosfera zilelor de odinioara trebuie sa evadam cu tptul din actualitate, sa plecam cu gandul la tara, undeva pe Valea Crisului Repede, in vreun colt bucolic cu tarani de-ai nostri plini de mizerie si de proverbe. Ar trebui sa stam intr-o duminica de vara la o margine de sat, sa privim lung cum se revarsa casele albe una langa alta, gata parca sa se stranga de frica si mai mult laolalta. De acolo s-o luam domol inainte, sa urcam spranceana de deal spre biserica cu umerii tuguiati, care isi pleaca la vale acoperisul de sindrile spre amandoua partile satului cu un gest protector, ca o closca hotarata sa-si acopere puii ... La o cotitura dinspre apa ne-am opri la o casa de zid, varuita proaspat, cu arminden la poarta si cu muscate in feresti ... Dupa geam tocmai s-a ivit o naframa rosie; e domnisoara Silvia ... N-aveti teama, doamnelor si domnilor, nu voi face o incursiune in domeniul scriitorului care va sa vie, nu voi incepe cu o pagina de roman, dar vreau sa zic ca acestea sunt elementele trecutului nostru: satul cu toate stradaniile lui, parintele Onofrei, daca e batran, parintele Terentiu, daca e mai tanar, un frate purtat cu bani de imprumut pe la universitate si ajuns advocat la oras, si, negresit, domnisoara Silvia ... Iata galeria de atunci, oameni buni, blanzi cu vorba domoala si cu pleoapele muiate intr-o melancolie resemnata. Romancierul de maine se va furisa, desigur, in interiorul lor si din mozaicul acestor vieti se va furisa, desigur, in interiorul lor si din mozaicul acestor vieti va inchega tabloul monumental al Ardealului in ajunul derobirii.
In acest mediu se incadreaza regretatul Iosif Vulcan, a carui amintire o sarbatorim azi.
                          *
E, poate, cea mai reprezentativa figura culturala din jumatatea a doua a veacului trecut la noi. Cincizeci de ani au aparut cartile lui, patru decenii incheiate a palpait revista "Familia", sfios, dar fara incetare. La vremuri tulburi, in zile de obida, se ivesc la toate popoarele astfel de scriitori modesti si harnici, pentru care problemele literare se confunda cu necesitatile de viata, condeie care nu trec hotarul artei eterne, dar sunt totdeauna in vecinatatea ei si-i netezesc drumul. Sunt precursorii, ei poarta o torta in mana vestind pe Mesia. Acesti autori ridica din operele lor piedestalul pentur gloria celor putini. Cand le mai deschidem cartile prafuite cu o pietate blanda, ni se pare ca am trecut pragul unor bisericute de la tara, cu peretii ingusti, cu ferestrele aburite. Sufletul lor lumineaza ca o candela la icoana Maicii Domnului. In astfel de lacasuri umile si parasite se poate murmura oricand o rugaciune.
Iosif Vulcan, fiul Bihorului, a fost din aceatsa tagma nespus de utila, fara de care nu s-ar putea inchipui toata evolutia noastra literara. Cei cincizeci de ani de activitate, in care acest paznic de poarta al romanismului, aici, in Oradea, la granita noastra etnica, s-a trudit fara ragaz, au fost ani cu spor. Intr-o societate incepatoare, care lua primul contact cu civilizatia, el a introdus abecedarul artistic. Un merituos pedagog in ale literaturii pentru copilaria unui popor. Cu multa abnegatie si cu un real talent in descoperirea nevoilor multiple, Vulcan a facut "tuturor toate", cum spune scriptura. De pe la 1860, cand era student la Budapesta unde nu peste mult a pornit "Familia", neobositul propagandist a staruit in toate genurile cu entuziasmul particular al vremii lui. Era pe atunci, si aici, si peste Carpati, o adevarata resurectiune, un neastampar fecund al tineretului intelectual. Occidentul smuls din toropeala post-napoleoniana isi azvarlea departe avanturile patimase. Romantismul in flaore misca toate fibrele si crea o sensibilitate speciala.
Iosif Vulcan resimtea si el impulsurile epocii, fireste, primind influentele indirect, nu de la izvorul initial. A scris, deci, poezii, nuvele, romane, piese de teatru. Cu o graba uimitoare cauta sa umple golurile de veacuri. Avea in sfortarile lui ceva din efortul cu care ne apare inzestrata perioada noastra de procreatie din veacul al nouasprezecelea. Dupa o amortire indelungata, energiile latente tresareau fara frau, cu o admirabila savoare virginala. Un neam intreg se trezise din somn, se frecase la ochi sub Maior, Sincai si Klain si acum se scutura din tot trupul, de-i trozneau incheieturile. Din Principatele Unite se facuse Regatul, dupa botezul de foc de la Plevna, scria Alecsandri, scria Baritiu, pe orizont se ivisera, ca o impletitura de fulgere, strofele lui Eminescu. Romania moderna era pe drum. In aceasta unanima rascolire, in care se agita parca fiecare atgom, Vulcan participa in permanenta si cu toate puterile lui. Lira se instruna in fata maretiei momentului si intr-un ton usor dar sprinten vibrau emotiile lui. Un astru destul de palid in constelatia literara de atunci, el se rotea imprejurul Soarelui si-i trimitea stihuri de o miscatoare devotiune lui Vasile Alecsandri:
Ca s-un crestin smerit ce vine
La vrun altar a se-nchina,
Asa m-apropiu eu de tine
Voind s-admir marirea ta,
Si cum crestinul isi gaseste,
Acolo mangaieri ceresti,
Asa renasc eu sufleteste:
Cu lira ta ma-ntineresti.
Sunt versuri simple, in matca lor nu se pravalesc bolovani mari, dar inchipuiti-va, prin anii optzeci, in casele carturarilor nostri din umbra satelor, ce fosforescenta vie de credinta, ce ascutire a simtamantului national lasau pretutindeni. Nu uitati ca traiam tocmai in era de rigonire a lui Coloman Tisza, cand fantoma Ungariei unitate orbise toate mintile unguresti. Ei bine, atunci, Vulcan, din mijlocul lagarului dusman, isi trimitea cuvantul lui de imbarbatare sonora:
In van orice sfortare,
In van combat Romanul, el nu va mai pieri!
Cu o mandrie darza, el, stranepotul episcopului Samuil, lua postura de aparare in fata fiecarei lovituri si raspundea cu apoteoza Zimbrului lui Dragos, versifica Gorunul lui Horia, plangea cu Orfana Crisului. Erau zadarnice toate ordonantele ministeriale prin care se inchideau scolile primare, zadarnice condamnarile in procesul memorandului. Preoti, invatatori, elevi de liceu, ilustrati cu totii ca de magia unui vis, recitau imprecatiile din Lira mea:
Iancule viteaz,
Scoala-te, fii treaz,
Ca nu-i bine-n tara,
Vin dusmanii iara ...
Cine sa le aplice acestor zvacniri de protestare, in care un popor intreg isi zanganea lanturile,, cine sa le aplice rigorile ritmului si glaciale retete de prozodie savanta? Cine se mai intreaba daca a fost pmplacabil zugravit stindardul, cu care s-a dat o lupta si s-a castigat o biruinta? Poezia lui Vulcan apare ca o bautura reconfortanta a vremii lui, simplista in compozitia ei, dar cu efecte salutare...
Ca in versuri, el se cheltuia cu aceeasi caldura si in proza. Volumele de nuvele i se citeau de fetele de popa, de junii amorezati si pe la balurile adunarilor generale ale "Asociatiunii", de acum 40 de ani, paginile din Sclavul amorului sau din Ranele natiunii trebuie sa fi fost subiect de conversatie si prilejuri de intrigi sentimentale. Azi s-au demodat, fireste, au iesit din pretuirea publicului cititor. Motivul e ca literatura noua a trecut galopand pe deasupra lor si toata conformatia noastra de gandire a fost supusa, cum spuneam, pe urma evenimentelor, unor revizuiri extraordinar de repezi. Daca le rasfoim atsazi, s-ar parea ca sunt mult mai vechi decat varsta lor adevarata. Aceeasi poveste si cu teatrul lui Vulcan. Batranul publicist este un fel de Nestor al Thaliei in Ardeal. Cele vreo opt comedii impreuna cu drama Stefan Voda cel Tanar care a vazut lumina rampei la Teatrul National din Bucuresti, au facut deliciile auditoriului popular fara intrerupere si daca nu ma insel si astazi tin recordul la reprezentatiile de diletanti. Gargaunii dragostei, Mata cu clopot sau Prima rochie lunga au calatorit in toate partile la fel cu Piatra din casa sau Vladutul mamii ale lui Alecsandri. Mi-aduc aminte, eram student la universitate, cand am vazut pentru intaia Ruga de la Chisetau intr-un sat din Banat, pe o scena ridicata intr-un local de scoala, cu o cortina multicolora inghebata din catrinte si covoare, o cortina rebela care la sfarsit de act nu acoperea decat pana la glesne corul taranesc. Era o veselie imprejur, pantofii cocheti ai banatencelor ne starneau admiratia, publicul fredona arii din piesa, radul galgaia din toate ungherele, in vreme ce un preot batran, de pe Mures, se cam suparase in scaunul lui si striga din rasputeri: "Trageti lepedeul!" ... Vremuri sanatoase de inocente bucurii patriarhale. Cat a trecut de atunci? A murit si parintele, Dumnezeu sa-l ierte, au imbatranit si cantecele, s-ar parea c-am imbatranit si noi...
Vulcan a crezut cu multa insufletire in nevoia unei miscari teatrale in Ardeal. Fie ca vedea in ea posibilitatea unei redesteptari nationale, care dejuca ochiul vigilent al autoritatilor unguresti, fie ca-l atrageau manifestarile de acest gen, el a infiintat Societatea fondului de teatru" si a lucrat zeci de ani ca sa-si realizeze visul de-a vedea in Ardeal o trupa romaneasca. Adunarile societatii lui an de an se desfasurau paralel cu ale "Asociatiunii", praznice sarace dar induiosatoare ale unui popor orfan. Sub binecuvantarea capilor bisericesti de ambe confesiuni, roiau fruntasii din toate unghiurile la astfel de ocazii, se suspendau pentru moment micile certuri provinciale, totul lua un aspect solemn si grav, iar la banchet, presedintele, cu frumoasa lui vigoare batraneasca, cu glas de clopot si o lacrima faramata in pleoape, isi rostea toastul pentru "femeia romana", invocand pe Camelia, mama Grachilor, sau pe mama lui Stefan cel Mare din balada lui Bolintineanu ... Nu-i asa ca tabloul, cu tot farmecul lui idilic, ni se pare acum ca vine de foarte departe, ca se pierde, cum am zice, in noaptea timpurilor?
Care a fost conceptia literara a lui Iosif Vulcan, crezul intelectual in puterea caruia pana la batranete a tinut un condei in mana? Publicistul de la Oradea-Mare e ultimul vlastar al scoalei latiniste la noi. Intr-o vreme cand, pe urma "Convorbirilor" si a scriitorilor veniti dupa Alecsandri, literatura a descins in sfarsit pe pamantul nostru si ca limba si ca inspiratie, parasind inaltimile vaporoase ale ideologiei cipariene, in Ardeal vechea maniera tot sa mai sustinut inca. Poate caun razim sufletesc impotriva asupririi streine, ca o compensatie pentru suferintele prezentului vitreg carturarimea noastra simtea inca trebuinta zeilor traco-romanici. Ne retransam cu mintea dupa arcurile de triumf ale cetatii eterne, fiindca acolo nu ajungea ordinul ministrului Hieronimy, visam la splendorile Romei, ca sa gasim acolo macar o platforma de amor propriu. Dincolo de munti incepuse o viata de stat care angaja interesul tuturora, noi eram palaizati in actiune si din contemplarea trecutului scoteam argumente pentru ziua de maine. De aceea, latinismul nostru s-a perpetuat si a rezistat vremii, de aceea el n-a fost aici numai o formula trecatoare de evolutie literara, ci un fel de evanghelie pentru toata lumea, as putea zice un azil moral al celor napastuiti. Traian si Decebal murisera demult in amintirea acestui colt de pamant, plecasera si din palatul de clestar al mitologiei populare, dar reinviati o data de istoriografii ardeleni, ei au cerut o noua cetatenie aici, au inceput sa guverneze, sa primeasca invitatii la toate sarbatorile, sa asiste la botezuri si la ospete...
Iosif Vulcan, ca multi altii, a fost poetul lor de curte si le-a ramas credincios pana la moarte. Nationalismul lui intransigent a purtat aceasta pecete a descendentii latine, care era o lozinca militanta. In poemul dramatic Desteptarea lui Traian el isi sintetizeaza credinta. Poetul apare ca o "santinela din Culmea de Carpati" caruia imparatul roman i s-arata ca impreuna sa treaca inr evista toate provinciile romanesti libere sau subjugate. Glasul lor evocator e ascultat. Ele se ivesc pe rand in costum national, primesc incurajari dupa plangerile lor, se prind apoi de mana si ingenuncheaza in fata plasmuitorului lor, se prind apoi de mana si ingenuncheaza in fata plasmuitorului care le retrimite la datorie si le toarna incredere pentru viitor:
Sterge lacrimile tale,
Poporul meu strabun!
Da, era dogma unitatii, exprimata cu mijloace rudimentare uneori, cu destule expresii blajenesti in limba, dar limpede si categorica, negresit, sub patronajul august al lui "Mos Traian". Iosif Vulcan insa n-a fost un cantaret care se izola in turnul de ivoriu al trecutului fara sa tie seama de problemele vremii lui. Dimpotriva, a urmarit de aproape si a inteles toata zvacnirea subterana a integralitatii nationale, a fost chiar un pion constinet in opera de preparatie aunirii. Nici nu se poate o legitimare mai luminoasa pentru izbanda unui proces milenar decat faptul ca aici la Oradea0-Mare, la granita noastra sufleteasca, patruzeci de ani, a trasat si granita politica, tot ce-a venit in urma n-a fost decat consfintirea unei biruinti castigate de mult. Ca pretutindeni in isotrie, si la noi condeiul a fost avangarda tunului.
Aceasta conceptie programatica a lui Iosif Vulcan se reoglindeste necontenit in paginile "Familiei". Regretata revista ar merita, in adevar, studiul migalos al unui cercetator, care din coloanele ei de patru decenii ar putea reinchega pulsul intelectualitatii noastre de-atunci. "Familia" e un fel de buletin literar al epocii. Infiintata dupa exemplul cunoscut al revistelor germane, publicatia saptamanala, traita atata vreme, n-a fost numai o lectura de buna educatie, un fel de indreptar trebuincios pentru o societate incepatoare. Daca ar fi indeplinit numai acest rol, ducand in fiecare sambata o bucata literara, o dare de seama a unui bal sau o ghicitoare de sah, aproape o jumatate de secol in casale romanesti, si atunci ar merita recunostinta noastra. "Familia" insa a facut mai mult. Directorul ei a transformat-o intr-un organ litgerar de seama pentru vremea lui. Aceasta revista era un certificat pururi reinnoit al unitatii. Scriitori din toate partile isi trimiteau aici contributia lor. Eminescu si-a publicat in paginile ei primele infrigurari de patimi si de stele. N-a fost poet sau nuvelist roman de oriunde, care sa nu fi primit invitatia neobositului animator. Mai e inca ceva: un fapt hotarator. Vulcan a descoperit, cu instinctul de proorocie al artistilor, punctul fix pentru orienatrea lui. Intr-o vreme cand carturarimea Ardealului se infasura in ingustimea unei mandrii locale, cand cei mai multi fruntasi politici de-aici credeau inca in iluzia atavica a milosteniei de la Viena, cand unii erau pe cale sa-si faca intrarea in Parlamentul de pe malul Dunarii, batranul Vulcan de zeci de ani batea drumul Bucurestilor. Pe la Academie, prin culoarele Teatrului National, pe la diverse serbari se ivea silueta lui de stejar falnic cu obrazul rumen, dar cu ochii impaienjeniti de emotie ... El nu se intorcea numai incarcat cu bucati literare, care apareau pe rand la gazeta lui, dar inregistra toata cresterea continua a unui organism si venea acasa hipnotizat de indemnuri noi. In acest chip, revista de la Oradea-Mare devenise pentru Ardeal un palpitant monitor al ideii nationale, care aducea verbul mantuirii si facea sa treaca in suflete acea presimtire minunata ce presarase demult cu flori, in mintile tuturora drumul armatelor romanesti. De aceea, cu totii pe vremuri au fost clientii "Familiei", nu mai vorbesc de cei care au crezut ca pot avea un cuvant de transmis tiparului, fiindca acestia si-au inceput ucenicia sub ocrotirile gazdei primitoare din Bihor...
"Familia" e meritul de capetenie, cartile lui pot fi uitate, "Familia" nu se uita. Ea ramane biletul de intrare permanenta a lui Iosif Vulcan in istoria literaturii noastre.
Acest adevar nu e o constatare de ocazie in cadrul unei conferinte, ci o recunoastere de a care satisfactie raposatul a avut norocul sa se impartaseasca in viata.
Jubileul venerabilei reviste a fost o sarbatoare nationala. Sunt douazeci si unu de ani de atunci, dar mi-a ramas in memorie cu amanunte impresionanta manifestare. Cultura romaneasca s-a patruns in mod integral de insemnatatea momentului, cand o revista implinea patruzeci de ani de existenta. Un pelerinaj s-a pronit atunci la Oradea. Toate societatile mai de seama si-au trimis reprezentantii lor, au venit academicieni, au venit studenti, au venit preoti, au venit actori, era un cortegiu lung si variat. Orasul strain privea cu mirare, dar nu nu neintelegere aceasta inchinare, fiindca directorul "Familiei" era stimat de concetatenii lui. Acasa, intr-un elegant interior, care trada ingrijirea unor maini delicate, ne-a primit fericitul patriarh alaturi de doamna Vulcan, cu obrazul luminat de zambet si multumire. A fost o defilare de urari, cuvinte inaripate, un convoi de daruri, coroane de argint cu tricolor, a fost un concert, declamatii, flori, seara s-a jucat o piesa a autorului ... Neamul intreg isi trimitea omagiile pentur nobilul zbucium al unei vieti.
Am fost adanc miscat de aceasta izbucnire spontana. Veneam de la Budapesta, trimis de camarazii mei de universitate, veneam si in numele revistei "Luceafarul", pe care o infiripase nu cu mult inainte neastamparul nostru tineresc. In tensiunea nervilor de douazeci de ani, ma zguduise emotia mosneagului ... Mi-aduc aminte, noaptea intreaga ni s-a prelungit discutia baietilor ... cantece ... pahare ... planuri de revolutie ... Amicul Istrate Micescu, sosit de la Paris, cu barbison frantuzesc si cu versuri de Lemartine, ne uimise cu retorica lui ...
A doua zi la banchet s-a reluat protocolul consacrat, ardelenesc. S-au rostit toasturi pentru sarbatorit, a vorbit si primarul orasului in ungureste. Toti l-au proslavit pe jubilant. El a raspuns cu obisnuita modestie, si, rotindu-si privirile peste noi toti, a inchinat pentru: unitatea sufleteasca a neamului...
Tin minte agitatia care ma stapanea, ca un somnambul m-am ridicat de pe scaun si in taerea retinuta o clipa mi-am strigat urarea: "Sa bem pentur unitatea noastra politica...". Nu stiu sa fi spus mai mult. Studentii m-au aplaudat frenetic, ochii primarului se facusera mari, un protopop dinspre capul mesei ma privea speriat, stergandu-si fruntea cu o enorma basma rosie ... Banchetul s-a sfarsit repede ...
In forfoteala generala ma pironisem in coltul meu de masa, cu barbat in piept si cu buzele stranse. Deodata simt o mana pe umar: era Iosif Vulcan.
M-a imbratisat, m-a sarutat pe frunte parinteste si nu mi-a zis decta trei cuvinte: "Tu ai dreptate..."
                    *
Doamnelor si domnilor, vedeti, oricat e de complexa viata noastra astazi, cate o pagina dezgropata din trecutul Ardealului face sa vibreze coarde adanci...
Ridicati, deci, un monument lui Vulcan, aici, unde s-a faramitat truda lui! Din acest bronz va va vorbi o bucata de trecut, ale carui radacini nu sunt infipte numai in tara Bihorului, ci in inima noastra, a tuturora...   
   





Un precursor al unitatii: Iosif Vulcan


Aceasta pagina a fost accesata de 1051 ori.
{literal} {/literal}